Ce-am fost şi ce n-am ajuns

Bună ziua, eu sunt Potecuţa şi nu, nu vă spun că nu vreau abonament, vă spun despre ce-am fost eu de-alungul anilor şi despre cum nu m-am transformat în nimic din ce ciripeam eu în fragedă pruncie că voi deveni. Acum voi spuneţi în cor „buuună, Potecuţoo!”, ca să-mi fac curaj să mă destăinui. V-am mai spus pe aici că eu am vrut să mă fac musafir. Nu ştiu cât timp am ţinut-o cu asta şi nici de unde mi s-a pus pata pe meseria asta profitabilă dar alimentam visul cu fiecare întrebare completată de ciupitura-n obraji „ia spune-i tu lu’ tanti ce vrei să te faci când te faci mare?”. Dăăă! Mare mă fac, logic, dăăă! Ce ciudă mi-e că n-am fost pe fază şi nu prea le aveam cu replici din astea de top. Am fost, în schimb, pe genul Somnoroase păsărele de Mihai Eminescu şi răspundeam „eu, când voi fi mare, mă voi face musafir”. Mamă, ce-aş fi râs eu de mine să mă întreb eu şi să-mi răspund aşa, tot eu. N-a fost să fie. Nici să mă întreb şi să mă râd la auzul răspunsului, nici să fiu ce-am zis că vreau să fiu.

Dacă-aş fi obişnuit să mănânc toată ciorbica din castronel, m-ar fi dus capul să spun că vreau să mă fac ceva mai realizabil, cum ar fi tractor. Dar nu, eu o ţineam pe asta. Şi? Praful s-a ales de visul meu de mic copil. Nici de crescut n-am crescut ca lumea, măcar să mă vadă gazdele pe vizor, să-mi deschidă uşa. Aşa-mi trebuie, n-am decât să rememorez ce-am reuşit totuşi să fiu. Şi care-i cea mai bună ocazie-n viaţă să te transformi în ce nici cu gândul nu gândeşti? O serbare la grădiniţă.
Grădiniţa mi-a oferit şansa unică să fiu, pe rând, cam de toate. Am avut însă o mare piedică şi aia poartă numele generic de Nicuşor.

Nicuşor, băiatul despre care am aflat mai târziu c-ar fi fost prima mea mare iubire (iubire care se manifesta intens prin schimb zilnic de pacheţele-eu păpam ce-i punea mămica lui şi el păpa ce-mi punea mămica mea), a stat mereu în calea devenirii mele. Pentru că soarta şi tovarăşa educatoare au complotat în mare taină, eu am fost partenera lui la toate serbările. Şi dacă el era ghiocel, eu, ca o parteneră fidelă, nu puteam fi decât ghiocea. Sau ghioceauă. Nu vă gândiţi, că nu răspândeam în jur nicio delicateţe şi nu anunţam nicio primăvară că n-aveam cu ce. Păi ia gândiţi-vă că nu erau ca acum costume de toate formele şi culorile şi le făceau mămicile din ce aveau. Şi ce… primăvara mea de gingăşie să transmit cu un coif din carton care-mi atârna până la nas şi un fel de petale făcute din faţa de masă, cusute pe un cerceaf în care intram cu tot cu urechi? Şi zău acum. Dacă nu-mi sufla Nicuşor postul de ghiocel, poate mai aveam şanse-n viaţă dar aşa… cum să te prezinţi în faţa naţiunii să spui că ai în CV un trecut în care-i fost ghioceauă?
Bine, nu zic, … atenţie, urmează moment poetic!: uneori eu sunt cu totul o primăvară dar…  🙄 Hai că pe asta am plesnit-o! dar nu-i tot aia. Că ghiocel tot nu m-am făcut.

Tot din cauza lui, pentru că era blond cu ochii albaştri şi dădea bine să fie sas, la o altă serbare am fost sasă. Nu, ca să pot fi eu săsoaică el ar fi trebuit să fie săsoic şi se făcea de râs. Aşa că tot eu m-am sacrificat pe altarul lui „ia, ih haise”.
În alt an, Nicuşor a fost împăratul nu ştiu cui că n-am înţeles nici atunci, nu mai ţin minte nici acum. Ghiciţi ce-a fost potecuţa? Nţ! Răspuns greşit. N-am fost împărată. Nici măcar. Am fost… sunteţi atenţi? Soţia împăratului! Măi, soţia împăratului!Aşa mă intitulam. Nu tu împărată, nu tu o regină, o slujnică, o oamă de la curte, o ceva mai de scos capul în lume. Soţia împăratului, adică eu, era îmbrăcată în ceva ce semăna cu faţa de masă de pe catedră. Aia ca de catifea, verde şi groasă. Şi pe cap avea un fel de cordeluţă de care erau prinse nişte frunze. Dacă mă încordam puţin, semănam din profil cu Gaius Iulius Caesar. Mno! Şi la o scamă de om cât eram pe-atunci, cum să protestez?
Mă bucur totuşi că nu erau la modă pe atunci reconstituiri din Cartea Junglei şi în general se jucau roluri de oameni. Că nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă Nicuşor ar fi jucat rolul calului lui Făt Frumos. 😯

Aşa. Staţi că eu voiam să spun ceva cu asta dar am uitat ce. Ah, da. Dacă nouă nu ne-a prea ieşit nimic, indiferent în ce drăcii ne costumau pe vremea aia, nici nu ne-am strâcat de cap mai tare decât eram deja dar nici nu ne-au adus pe calea aia bună rolurile de doctori, de cenuşărese, de ilene cosânzene sau de prinţi pe cai albi, da’ de ce să-i punem la colţ pe copchiii ăştia care zilele astea umblă cu dovleci după ei şi-s îmbrăcaţi în tot felul de monstruleţi? Fie vorba-ntre noi, costumele astea de azi sunt chiar mişto. Ce? Dacă se-mbracă-n vampir înseamnă că atunci când va fi mare se va face preşedinte din cauza asta? Aşa cevaaa…
Vă spune o fostă ghioceauă că n-are nicio treabă prefectura cu… buzduganu’ lu’ Prîslea. 😉

Foto