Şi ce chef de muncă-aş fi avut…

Despre zilele de 15 iunie din viaţa noastră de bravi elevi n-are rost să vorbesc, se ştie din start că alea erau definiţia fericirii absolute, alea erau zilele-n care iubeam şcoala mai mult decât oricând, îi declaram iubirea din toată inima noastră şi eram ferm convinşi că ne vom întoarce cu mult mai mult chef de carte, cu şi mai multă admiraţie pentru dascălii noştri, cu şi mai mult avânt. Cât de plouaţi ne întorceam, iar se ştie mult prea bine. Despre ultima zi dinaintea vacanţelor de iarnă sau de primăvară, la fel. Alea erau cu mai puţin entuziasm, mai ales la liceu când ştiam că în prima zi de şcoală ne aştepta teza la psihologie, dar tot era ceva. Plecam din curtea şcolii cu senzaţia că două săptămâni înseamnă o veşnicie. Sigur, dacă plecam într-un an şi ne întorceam în altul e de înţeles că aveam senzaţia că Revelionul şi Crăciunul vor dura cât o viaţă de elev chinuit de sistem.

Cumva, deşi se presupune că intervine oareşce maturizare şi experienţă de viaţă, şi în studenţie a fost la fel şi constat cu uimire că şi când te pregăteşti să părăseşti pentru câteva zile câmpul roditor al muncii eşti cam la fel de entuziast şi ţi se pare, în ultima zi de muncă, că parcă nici nu e chiar aşa de nasol cum ai crezut până ieri inclusiv. Adică parcă nu e chiar aşa de greu, nici şeful nu ţi mai pare chiar bau-bau, nici programul nu mai e aiurit. Sigur, toate astea pe lângă faptul că ai impresia că timpul stă pe loc. Ca şi înaintea weekendului. Vinerea parcă e mai multă veselie prin instituţii, întreprinderi etc decât marţea.
Când ştii că mâine nu sună ceasul la prima oră, ai alt chef de bifat sarcini. Când ştii că nici mâine, nici în următoare zile nu sună… eheei, mai-mai că îţi pare rău că ai concediu. Şi mai ai puţin şi te apuci să faci şi ce nu intră în atribuţiile tale, aşa avânt îţi iei 😀
Despre cum eşti la întoarcere… vai, vai! Când eram elevi, eram mici copii cu feţişoarele de monstruleţi somnoroşi faţă de privirile de bestii pe care le aruncăm la întoarcerea la muncă. Bine, bine, nu zic de voi, vorbesc la modul general. Nici aşa? Bine, zic numai de mine dar îmi vorbesc cu dumneavoastră. 😀

Ce vreau eu să vă spun, de fapt? Potecuţele intră-n concediu. Şi nu numai potecuţele, intră şi potecuţa odată cu ele. Nu, nu închid nimic. Eu, pă părsoană fizică, intru în concediu. Nu vă spun asta ca să vă fac în ciudă, pe cuvânt. Dar nu voi mai fi la fel de activă ca până acum şi am vrut să ştiţi, să nu mă daţi dispărută. Nu de alta dar n-aş vrea să vină băeţii mascaţi să-mi spargă uşa. Am văzut eu pe la ştiri că ei sunt tare matinali când e vorba de cioc-cioc la uşa ta şi eu la orele alea voi dormi cu talent şi nu-i frumos să mă prindă-n pijama, încercând să-mi dea de urmă. Aşa că nu, nu daţi alerta, nu voi dispărea. Şi ca să ştiţi de ce nu voi răspunde la timp eventualelor comentarii, să nu credeţi că vă ignor. Şi nu în ultimul rând, ba chiar în primul rând, să vă pregătiţi de acum să-mi spuneţi cât de dor v-a fost de mine. No, io spun de acum, să aveţi timp. Că e musai să spuneţi că v-a fost dor şi foarte dor. Ca să fiţi siguri, puteţi scrie de acum, mai citesc o dată şi când mă întorc şi mă voi bucura ca şi cum ar fi prima dată 😀

Foto