Vine Eric, jos textila

„După atâta frig şi ploaie iar se-arată soarele de-acum nu ne mai îngheaţă nasul şi picioarele”, zice un câtinşel vechi. Cam asta fredonam şi eu marţi sau miercuri(?) că memoria mea nu bate până acolo. După câteva zile-n care am fost convinsă că m-au răpit omuleţii verzi în septembrie şi m-au adus cu răscumpărare-n ianuarie, la primele raze de soare iţite de după nişte nori groşi şi gri care mi-au îngheţat timp de vreo 5 zile până şi amintirile din copilărie, am ieşit în oraş cu treabă. Care treabă era la orele 18 trecute fix. Cum io-s punctuală de când m-am născut (orele 13:15 fix), am plecat de acasă la ora 16. Ce vreţi dacă nu ştiam locaţia şi m-am gândit că n-ar fi rău să-mi iau o marjă de două ore în caz de rătăcire? Că eu, când am o treabă unde n-am mai avut, plec la drum cu psihicul pregătit pentru o rătăcire. Pi şentru, la terase, pustiu. În Piaţa Mare se montau nişte chestii. Trenuleţe, maşinuţe. Dacă erau gata, mă dădeam în carusel că am o vagă impresie că mă asortam la ora aia cu un căluţ roz cu coamă verde. Apropo, ştiţi că zilele trecute iar au făcut ăştia mişto de frumosul oraş pe străzile căruia păşesc graţios în fiecare zi, pe motiv de cal fugit de la stână şi tropa-tropa prin oraş? Ce oameni, domn’le! Când a fugit tigrul de la zoo au zis că auoleu, când a fugit calul au zis că ha-ha-ha.

Revin. Am ajuns la locaţie, pustiu. Am întrebat dacă servesc afară şi au zis nuuuuu aşa că am plecat cu intenţia de a reveni când se adună lumea.
Nu ştiu exact ce îmi doream mai mult: cafea sau o ţigară dar am decis că le pot combina cu succes. Pentru că mi-a atras atenţia o terasă unde mai era un client aşa că nu eram singura de pe altă lume, am ochit o masă la margine să pot admira în voie trecătorii. La barul improvizat lângă terasă, două fete pe un scaun, cu păturică roşie pe ele şi cu bătut uşor din picioare. M-am simţit şi le-am întrebat dacă se poate. Nu de alta dar mi-au aruncat priviri ciudate care spuneau: fă stânga-mprejur şi dispari. Zău că nu mai era chiar aşa de frig, era chiar şi soare, vă dau cuvântul meu. Au afişat zâmbetul de întâmpinat clienţii şi au spus sigur că da, de parcă abia aşteptau să vin. Am înţeles că nu-i aşa dar eram hotărâtă să nu renunţ la cafeluţa mea. După ce mi-a adus cafeaua şi-a reluat faţa de om oropsit de soartă, s-a dus iar pe scăunel la păturică lângă colega ei şi au reînceput să înalţe rugi spre cerul din ce în ce mai senin. Cum se apropia cineva, cum li se citea pe buze nu aici, nuuu, nu, nu te aşeza.

Nu le-a înduioşat nici măcar un copilaş venit cu tăticul la purtător care le-a strigat că vrea suc loşu sau albastu sau velde. Apoi, când tatăl lui a comandat apă plată, tati, poate că din aia vleau şi eu. Nuu, nimic nu le scotea din starea de tortură. Am început să croşetez idei legate de cafeaua mea dar m-am scuturat de gândul cel rău că altfel, la ce ficat receptiv la tâmpenii am, mă umpleam dă răle instant. Am preferat să cred că nu le-am supărat chiar atât de rău şi m-am felicitat că n-am avut idei de mâncare, ferească sfântu’!
Puţin, foarte puţin mai aveam până când să simt că mă umplu de milă la adresa lor că trebuie să stea-n frigul care nu mai era frig, pentru câţiva impertinenţi ca mine care se opresc la o cafea şi… apare eeeel. Un el în blugi, adidaşi, geacă de fâş şi păr vâlvoi. Trece prin faţa lor, le ocheşte, se întoarce, se duce la stativul pe care era meniul. Când a spus „excuse me”, prima păturică a zburat aşa cum zboară găina când apare uliul. În locul ei a apărut un zâmbet gingaş afişat de fata numărul unu. După ce au şuşotit în jurul meniului, discuţia s-a mutat la what is your name? Ohhh, how nice, Eruiiic! And yours? Ohh, nice to meet you, nu mai ştiu cum. And she is… Heloo, C.!
Zice apoi Eric că e din Ostreilia. Pe cuvântul tău, mă gândeam eu. Din Australia, din Australia dar mai exact de-a lu’ cui? Eric a lu’ badea Vasâle din hudă sau Eric de-a lu’ liţa Eleonora de dinjos de babu’ Mitică? 🙄
Lui Eric îi e foame, fetele vor să-i potolească această senzaţie acută şi aud no, no pasta, why pasta? Try romanian food. Nu mai aud ce-i spune fata numărul 1 aproape de ureche pentru că fata numărul 2, care la rândul ei a aruncat păturica, îl întreabă diverse. Eric pare hotărât şi dispare cu fata numărul 1 în locaţia de lângă terasă. Eu nu mă prind. Dar mă luminează fata numărul 2 când revine prima: fată, cum naiba să-l duci să mănânce la alţii când el aici s-a uitat la meniu? Răspunsul m-a făcut să mă mai felicit o dată că am rezistat cu brio foamei şi n-am comandat de mâncare: păi bine, fată, eu mă hlizesc aici cu el şi îi dau mâncare proastă? La ăştia de lângă e mai bună.

A dispărut Eric, fetelor a reînceput să le fie frig, şi-au pus iar păturicile, şi-au luat iar privirea de nu te aşeza aici că te ia mama naibii şi soarele părea că are intenţii serioase. Am plătit cafeaua, am stins ţigara cu numărul doi şi am plecat că aveam treabă.
Oare i-a plăcut mâncarea lui Eric? Părea de treabă deşi avea un aer mioritic şi un ceva care-mi spune că ştia el că vorbitorii de alte limbi sunt trataţi fără păturică pe umeri.

Foto