Am fost cuminte dar am o scuză

Aşa cum cred că i se întâmplă oricui şi cum îmi place să cred că e normal, anumite amintiri sau, din contră, frustrări legate de lipsa lor, vin în funcţie de anotimpuri. Vara, de pildă, toate ştirile-bune sau rele, mai toate reclamele de peste tot şi toate hiturile, îmi amintesc că nu ştiu să înot şi mă oftic că nu ştiu. Iarna îmi amintesc că am căzut în lac în timp ce patinam şi iar mă oftic că nu am învăţat să înot atunci, în apa aia pe care pluteau bucăţi de gheaţă şi mă mai oftic că nu am experimentat şi eu ca 80% dintre copiii din cartier treaba aia cu limba pe uşa de fier de la intrarea-n bloc. Şi tot aşa. Dacă nu ştiţi, vă spun eu. Mulţi se lăudau că şi-au lipit limba pe uşa pe care era o pojghiţă de gheaţă şi că ar fi mişto. Eu n-am experimentat şi îmi aduc aminte din când în când de asta şi mi-e ciudă. Bine, pentru asta nu-i târziu, numai să nu uit să-mi amintesc. Cu toamna e şi mai mare problemă. Că nici nu începe bine şcoala şi cineva se trezeşte să se ia de copii. Ba haine nepotrivite, ba nu ştiu ce, ba nu ştiu cum, ba absenţe, ba note proaste, ba copiat cu wireless. 

De asta asta însă mi-am spus că nu se poate să fi fost chiar aşa, că nici măcar eu nu cred că am fost un copil aşa cuminte şi că pentru orice lucru bun trebuie să existe o explicaţie. Aşadar, am început să forez în adâncurile memoriei, să caut o scuză pentru cuminţenia din mine. Şi am găsit. Aşa cum mă aşteptam, în niciun caz asta nu are rădăcini înfipte-n ADN, cum am avut iniţial tendinţa să cred. Că na, tot săpând şi negăsind nimic, începeam să mă suspectez de cuminţenie genetică. Aici mă refer exclusiv la viaţa mea tumultoasă de elev.
Mă tot gândeam, vâzând cum sunt puşi la zid copiii generaţiei de acum pe motiv de absenţe, io de ce n-am chiulit de la şcoală? Şi am trecut rapid de clasa a 12-a, de a 11-a, de a 10-a,  de momentul când mai era puţin şi-mi scădea diriga nota la purtare după o criză de personalitate că ea avea de gând să mă scoată la careu pe motiv de zero absenţe şi uitaţi extraterestrul, de a 9-a şi m-am oprit. Acolo ar fi fost un ceva neînsemnat, un chiul în grup cu toată clasa când ăia normali, adică 25 din 27 s-au întâlnit în curtea liceului cu diriga care i-a trimis de urgenţă înapoi în clasă cu ameninţarea că vorbim noi la ora de dirigenţie şi numai eu cu încă o ameţită, prea pline de adrenalină ca să ne mulţumim cu diriga, am ales ieşirea din spate pe unde a intrat directorul.
Nu degeaba era el director, a înţeles că bâlbâiala noastră nu avea legătură cu vreo boală apărută din senin şi nu eram pe drum spre urgenţe, aşa că ne-a trimis în clasă cu urarea de „ora următoare veniţi la mine-n birou”. Mno, aia a fost prima şi ultima escapadă-n grup a clasei G, clasă din care am făcut parte 4 ani. Dar nu, nici asta n-a fost. Ceva-mi spunea că altundeva se ascunde motivul. Şi când am ajuns la clasa a 6-a şi eram gata să depun armele şi să accept că am fost bleagă (bine că nu e CNA online să trebuiască să explic că vezi doamne, un elev care nu chiuleşte nu-i bleg, am spus-o-n sensul că… ) s-a aprins beculeţul!!! Eu eram de fapt sătulă de chiulit când am ajuns la vârsta la care alţii abia gustă din asta.

Clasa a III-a. Clubul pionierilor, dansuri populare. Aveam un profesor cu o problemă la un picior aşa că el niciodată nu ne arăta paşii. Şi un-doi-trei un-doi-trei-băăăă-un-doi-trei-tâmpitule-am spus doi- şi pleosc cu un bâţ din ăla ca ăla pe care se pun perdelele, peste picioarele noastre. Nu vă spun cum se simţea. Dacă întors fata pe sub mână nu era pe sub mână, trosc-pleosc o bâtă din aia de oşeni peste spate, peste mâini pe la cine apuca. Nu conta că a greşit Ionică, dădea şi fetei. Când greşea fata, primea şi el, aşa, de dragul spiritului de echipă.
Nu puteam învăţa nicicum nişte îmbârligături de paşi şi îmi era frică de bâtă. Ce să fac, ce să fac? Învăţătorul ne alinia, ne ducea la locul torturii şi pleca. Clubul era peste drum de şcoală aşa că nu mai venea nimeni după noi, eram şi noi exponate din generaţia cu cheia de gât, se presupunea că ne descurcăm.
Şi mi-a venit ideea strălucită să o tai. Azi aşa, săptămâna viitoare la fel. Numai că belea, cluburile şi barurile nu erau încă pe firmament şi oricum nu mi-ar fi trecut prin cap să intru să cer un cinzeci de. M-am dus la tanti care mi-a fost un fel de bonă cu juma de normă până-n clasa 1, adică mă ducea şi mă aducea de la grădiniţă. Prima dată i-am zis că am trecut să văd ce face. În a doua săptămână m-am dus în spatele clădirii şi am stat acolo o oră cât îmi imaginam că iubiţii mei colegi sunt schinjuiţi. La final am apărut în vestiar ca şi cum nu am lipsit nicio secundă. Am plecat în turmă spre casă. În a treia săptămână sau în a patra, iar m-am dus la tanti. Şi acolo s-a terminat totul că femeia, cu scaun la cap, deşi s-a prins de prima dată că nu-s în grafic, a considerat că e groasă treaba şi m-a luat la întrebări. Şi i-am spus că eu la dansuri nu mai vreau că nu-mi place şi ne şi loveşte cu bâta.
Şi tot pentru că avea scaun la cap, femeia m-a luat frumuşăl de mână, m-a dus acasă şi mi-a spus că trebuie să le spun asta şi părinţilor mei.
S-a dus pe apa sâmbetei toată aventura mea cu chiulitul precoce că n-am mai avut de unde chiuli că m-am înscris la altceva şi gata.

Cu regret în suflet, trebuie să-mi anunţ diriga că data viitoare, când mă voi reîntâlni cu ea, îmi doi depune oficial demisia din funcţia de elev cuminte. Că şi acum câţiva ani, când ne-am reîntâlnit după câţiva ani, mi-a reamintit că n-am vrut să accept premiul special pentru purtare. Păi cum să accept asta cu un asemena trecut, cu o aşa pată pe cazierul meu de elev care, ajuns la vârsta adolescenţei era sătul până peste cap de chiulit?

Am vrut să vă spun şi de ce eu în liceu niciodată n-am copiat cu fiţuici (au fost vreo 4-5 şmecherii dar nu fiţuici) dar deja m-am întins. Vă spun doar că am copiat în clasa a 5-a la teză. Cum? Numai io puteam aşa de… finuţ. Carte-n bancă. Habar n-am ce era-n capul meu că ştiam lecţia. Mă aplecam, scoteam cartea, dădeam foaia, mă ridicam, scriam. Şi tot aşa. Nu carte pe genunchi că nu eram aşa deşteaptă. Mă aplecam la propriu, dispăream adică, scoteam cartea, mă ridicam, scriam. La finalul orei a venit profa, a luat cartea, a luat caietul de teză, a spus că-mi dă 1 şi o cheamă pe diriga.
Întrebare de la diriga: cum se poate aşa ceva, tocmai la română când tu la română ştiai? De ce ai copiat?
Răspuns de potecuţă: am vrut să văd cum e.
Pam-pam. Mno. Asta-i explicaţia. Acum nu mă mai uit cu invidie la liceenii arătaţi cu degetul că sunt în parc în loc să fie la ora de chimie. Acum ştiu că atunci când alţii primeau bâte peste glezne, eu admiram tencuiala căzută din spatele instituţiei de mâncat copilării.

Voi aţi avut aventuri din astea din fragedă pruncie? Serios, un chiul din ăsta cu urmări, ceva? O ultimă ţigară uitată pe undeva pe unde trecea cine n-ar fi trebuit? Aventurile alea nu mă interesează, deja alea-s din altă zonă, nu vreau să ştiu. 😉

foto