Dacă magia-ar avea culoare…

Hai, gata, lasă-i să strige! Lasă-i să ceară bis, lasă-i aşa, bucuroşi, uimiţi şi fericiţi! Nu te mai întoarce, stropul ăla de glorie nu ţine mai mult de câteva minute şi te va putea costa destul de scump. Nu l-ai văzut pe cel din primul rând cu câtă atenţie studia cutia aia? Sunt sigură că a observat locul ăla mic din colţ şi ştie exact cum ai făcut. Va striga de acolo că ştie, te va demasca, îţi va distruge numărul. Rişti asta doar pentru că unii strigă că te vor înapoi? Pentru câteva zâmbete-n plus şi dezamăgiri în minus? Vor ţipa, e drept! Vor cere mai multe baloane, mai multe bile colorate, mai multe batiste legate şi mai multe sfori desfăcute ca prin farmec. Şi? Cu ce rămâi dacă cel mic va veni cu aerul ăla de omuleţ care-a descoperit lumea şi va spune sec că a văzut sertăraşul? Vor fi şi mai dezamăgiţi decât dacă nu te mai întorci. Aşa că hai, lasă-i să ţipe. I-ai vrăjit, ţi-ai atins scopul, eşti vedeta serii, ce mai vrei?

Va începe imediat muzica şi vor pleca, rând pe rând, spre casă. Vor povesti despre tine, te vor crede erou. Sau, mă rog, un personaj fermecat de prin cărţile sau desenele lor preferate. Vor încerca să te imite în faţa părinţilor, a bunicilor, a tuturor. Oamenii ăia mari vor vedea stângăcia cu care vor muta o bilă dintr-o mână-n alta dar îi vor face pe oamenii ăştia mici să creadă că le-a ieşit, că pot şi ei, că sunt şi ei ca tine. Şi mulţi chiar vor vrea să fie ca tine. Pentru că oamenii mari nu au curajul să le spună că pentru asta nu-i nevoie de puteri supranaturale. Şi bine fac că încă nu le spun. Până şi ei au nevoie din când în când să creadă că nu-i doar îndemânare.
Gata, s-au liniştit. Acum îţi poţi da haina jos, ştiu că e tare grea şi incomodă cu atâtea buzunare şi compartimente. Scoate-ţi şi mănuşile, nu mai e cazul să fereşti nimic de nimeni. Şi se pot murdări de realitate dacă ieşi cu ele afară.
Nu te mai văd copiii, îţi poţi aprinde ţigara. Dacă va mai trece cineva, îţi voi face un semn discret, cei mici nu ar vrea să vadă că şi magicienii au vicii de oameni normali. Dă-mi şi mie un foc, te rog! Încearcă să nu te faci că mi-l iei de după ureche, parcă azi n-am chef de glume.

Ştii, am tot vrut să te întreb ceva. Tu cum îi faci pe oamenii mari să creadă-n magie? Da, sunt amuzante toate trucurile dar parcă e nevoie de mai mult decât un balon mic din care ies două mari sau o bilă roşie care, strânsă-n palmă, pare că se divide. Sau că îşi aduce aproape perechea.
Uite, de pildă, n-ai putea să faci aşa şi cu două suflete? Pui unul în palma cuiva şi îi spui să strângă cât poate de tare. Şi sufletul în care-i ascuns celălalt, din strânsoare, îl va face şi pe celălalt să apară. Să aduci suflet lângă suflet, într-o palmă caldă. De ce n-ai putea? Nu cred că-ţi trebuie magie pentru asta, tot de îndemânare ai nevoie. Şi de o poveste care să distragă atenţia de la mâini. Şi-ar pierde din mireasmă dacă am vedea că-l ascunzi cu degetul mare, mai bine ne laşi să credem că a venit aşa, de unul singur. Sau că a auzit chemările. Sau şi mai bine, că a fost acolo dintotdeauna.
Lasă-mi mie porumbeii şi fă cumva ca din joben să scoţi gânduri de departe pentru cei care au nevoie de ele. Poţi? Dar să fie la fel de albe şi de fidele. Să ştie să se întoarcă la un singur semn şi să se aşeze pe umăr. Hai, nu trebuie să fie greu. Ai făcut să apară iepuraşi dând foc unei batiste, de ce-ar fi imposibil să jonglezi cu un cuvânt, transformându-l în gând bun şi cald? Ai voie să faci spectacol, e chiar indicat să rosteşti nişte formule magice, să sufli în pumn şi apoi să deschizi palma şi să laşi gândul să-şi deschidă aripile. Vrei? Să ştii că, deşi nu-s la fel de extrovertiţi ca cei mici, oamenii mari se vor comporta tot ca nişte copii în cazul ăsta. Vor striga şi te vor aplauda. Sau vor plânge în tăcere. Dar asta va conta mai mult decât toate aplauzele lumii.

Lasă, nu-mi răspunde. Ştiu că nu poţi. Tocmai pentru că nu poţi, ai ales să te joci cu mintea omenilor. Să-i faci să creadă în poveşti în care lucrurile apar şi dispar la o simplă pocnitură din degete. Să viseze. Şi să uite. Mai ales să uite că întotdeauna e nevoie de un buzunar secret. Şi de puţină dexteritate. Deşi poate tocmai asta-i cheia. Poate că dacă n-ar uita asta, ar putea scoate şi ei, în clipe de tăcere, un cuvânt de dor dintr-o cutie ce la prima vedere pare goală. Le prezinţi iluzii învelite-n hârtie colorată şi le tranformi în baloane de săpun. Apoi le laşi să se spargă sub ochii lor. Hocus-pocus, Abracadabra, ha-ha-ha şi gata, s-a dus! A fost. Doamneeelooor şi dooomnilooor, cel mai mare truc din lume, nemaivăzut şi nemaiauzit. Şi balonul tot spart rămâne. Următorul, la spectacolul următor.
Halal îndemânare, magicianule! Tot scrumul a căzut pe tine. Ai uitat să mai scuturi din ţigară.
Hai să mergem spre casă, s-au stins luminile pe scenă. Unii dintre copii deja sunt în pat şi vizează la ziua când vor fi ca tine. Părinţii lor sunt în bucătărie şi discută despre spectacol, îţi analizează trucurile şi unii chiar încearcă la ora asta trucul cu sfoara îndoită. Să ştii că nu s-a văzut nodul ăla fals dar e simplu de ghicit.
Hai, lasă, nu te mai şterge. E noapte, nu se vede. Şi, în fond, se ştie că plânsul cel mai amar e al celor care de obicei fac oamenii să râdă.

Foto