Când îţi rămâi mic…

1Îţi aminteşti de orele de desen când depăşeam cu pensula înmuiată-n acuarele linia trasată uşor cu creionul şi tovarăşa ne punea să refacem desenul sau ne scădea un punct din notă? Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul cărţilor de colorat când ieşeam din contur. Ne părea prea mic pentru câtă culoare aveam noi de oferit.
Dar de orele de caligrafie sau de dictare când, pentru că nu ne ajungea rândul, aveam tendinţa să despărţim aiurea câte un cuv-ânt pentru că nu anticipam finalul de rând şi rămâneam cu prea multe litere pe care nu le puteam strecura pe foaie? Se întâmpla şi să înghesuim cuvântul atât de mult încât nu se mai desluşea nimic şi rezulta ceea ce atunci numeam porcuşor. Asta şi urechile făceau ca tema de casă, dacă scăpa de ochiul vigilent al mamei, să devină tablă de şah pentru cerneala roşie a dascălului care corecta. De obicei se rupea pagina şi o luam de la capăt, cu mai multă atenţie acordată finalului de rând.

Când, mai târziu, am ajuns la scrisori, cuvintele se îmbulzeau după ce ne semnam sub atât de uzatul Cu drag, al tău/a ta şi apelam la câte un P.S strecurat într-o parte a foii A4. Dacă nici aşa nu terminam de spus, mai luam una şi continuam să aşternem gânduri-rânduri. Ce simplu era!
Paginile astea pe care scriem acum şi care au înlocuit foaia de hârtie ne permit să scriem oricât, oricând. Nu se termină nici rândul, nici foaia. Nu trebuie nici să ştergem să tăiem cuvintele scrise greşit. Cu un backspace anulăm şi idei şi semne de punctuaţie care s-au grăbit să se aşeze deşi încă nu era locul lor. Sau timpul lor. Şi nu mai dăm de înţeles că am fi vrut să spunem altceva, altcumva, altcândva, altfel. Nu mai rupem, nu mai rescriem încă o dată şi încă o dată.
Asta e cu foile…

Dar ce facem atunci când cuvintele nu ne mai încap pe buze şi braţele nu ne ajung în îmbrăţişare? Sau spre-mbrăţişare? Atunci când ochii nu ne mai sunt de-ajuns ca să scrutăm orizonturi şi glasul ne rămâne mic pentru câte am vrea să spunem sau pentru cât de tare ar trebui să strigăm ca să răzbată la lumină?
Dar când din prea mult sau prea deloc simţi că ţi-ai rămas tu mic şi nu te mai încapi, ce faci? De unde o iei de la capăt? Ce ştergi, ce desparţi în silabe?

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

60 de răspunsuri la Când îţi rămâi mic…

  1. Ivy zice:

    Eu citesc in acele momente si uit ca nu-mi incap cuvinte si altele ce mi-as dori.

    Apreciază

  2. Bune întrebările. Asta si pentru ca pot exista si de unele singure, fara răspunsuri asociate neapărat.

    Apreciază

  3. Cristian zice:

    Îmi amintesc de tot cu mare plăcere, iar întrebările… toate au răspuns în capul meu.

    Apreciază

  4. Cosmisian zice:

    Cine a pretuit mai mult culoarea decat limitarea impusa de grafica este un artist al culorii. Se spune sau se pre-supune ca avem nevoie de limitarea impusa de desen, dar pictura se face dupa culoare, nu dupa limitare. La fel cu scrisul…
    Cand ai prea multe de spus sau ti-ai ramas mic/a inseamna ca ti-ai dat seama ca pagina mica a copilariei a devenit pagina vietii tale, ca prea multe linii, margini si contururi iti sunt impuse. Unele bune, dar nu pentru artisti…

    Apreciat de 2 persoane

    • Frumos le spui, Cosmisian!
      Problema e că eu nu am fost niciodată un artist. La desen am fost mereu un vizionar, în sensul că florile erau mai mari decât casele… înţelegi tu 😀
      În cazul ăsta…?

      Apreciază

      • Cosmisian zice:

        Poate naturalul sa nu conteze mai mult decat artificialul? Un vizionar e mai mult decat un artist. Tot bine pici. Senzatiile de moment se aglomereaza si inflameaza casa din desen. Daca faci un pas in spate vei vedea ca pana la urma tot floarea e mai mare decat casa, if you know what I mean… :))

        Apreciază

        • Mă faci să o caut pe profa de desen din generală, să-i pun sub nas comentariul tău şi să-i spun „doamna, vedeţi? Aţi avut un artist în clasă şi l-aţi ţinut în cel mult 8 la note. Iete, na, ce aţi ratat!” 😀

          Apreciat de 1 persoană

          • Cosmisian zice:

            A ratat artistul si l-a fortat sa vada dincolo de limita. Asa s-a nascut vizionarul. Sau vizio-beyond-the-line… Caut-o pe profesoara ta. Sa stii ca si eu na gandesc adesea sa ii vizitez pe profesorii din Generala care nu m-ai vazut decat dupa conturul impus. Am avut prea multi profesori limitati la linii impuse. Prea putini dascali-vizionari. As face un test. Sa le cer profesorilor sa scrie o predictie pe 10-15 ani pentru fiecare elev pana in clasa a 8-a si sa o ascunda intr-o Cutie a Timpului la care sa revina dupa acei ani. Pot garanta ca elevii au fost orice alceva, dar nu ce au prezis. Acum exagerez, sau trec peste linii. O vei cauta?

            Apreciază

  5. Ema zice:

    Încerci să despărți în silabe viitorul, dandu’i contur…si asta întotdeauna peste linie și cu multe culori 🙂

    Apreciază

  6. Monik zice:

    Ce facem? Nu stiu. Soluțiile ni se ofera singure uneori, cand ne asteptam mai putin. Altfel, întrebările aceste vor dăinui. Sunt de sine stătătoare. Ca si lucrurile ce le scrutam cu mintea, ochii, sufletul.

    Apreciază

  7. Drugwash zice:

    Tăcerea şi singurătatea se despart în silabe infinite. La fel ca şi iubirea. Ciudat, pentru asemenea sentimente opuse. Sau poate nu.
    Cînd culorile dau pe dinafară e nevoie de mîini mari şi pricepute ca să susţină sufletul în preaplinul său.

    Apreciat de 1 persoană

  8. Iosif zice:

    E facil si (ar fi) logic (normal),draga Potecut,din surplus (abundenta) sa OFERIM ,iar din lipsa(saracie) sa CEREM !:))
    „Luati seama la ce auziti. Cu ce masura veti masura,vi se va masura si vi se va da si mai mult. Caci,celui ce are,i se va da;dar,de la cel ce n-are,se va lua si ce are.”

    Apreciază

  9. Oana zice:

    Când îți rămâi mic, chemi Iubirea să mai desfacă un pic din cusături. Dacă ai noroc, chiar vine. Dacă nu…nu. Te îmbrățișez cu brațe alungite până la tine.

    Apreciază

  10. opantazi zice:

    Offfff, de cate ori nu mi-am dat seama ca mi-am ramas mica in ultimul timp… Dar nu sunt inca pregatita sa o iau de la capat, asa ca ma inghesui in mine. In privinta asta, am resurse nebanuite. 🙂

    Apreciază

  11. Ana zice:

    Uneori iau pauza de la mine….sau de la altii….ma uit prin altii si dincolo de ei incerc sa vad o eu , alta.

    Apreciază

  12. doar verde zice:

    M-am gândit acum la cei care „ascultă”- pot să (îşi) rămână mici? „Oare nu era bine să îl ascult şi pe el? poate că nu avea cui să îi spună alcuiva „…”dar pe copilaşul acela , l-am lăsat să îmi povestească totul , până la capăt?” ” Bătrânica aceea, să fi spus ea oare totul ? ori poate privirea mea a oprit-o” ??
    „Dar gândul acela ? L-am ascultat ?”
    Se întâmplă uneori să nu ascultam explicația până la capăt, să nu avem răbdare să strângem cuvintele acelea multe ,să privim cu dispreț culorile acelea ce se scurg spre uitare ….
    Iar atunci, cred că rămânem mai săraci ! Mai mici …

    Apreciat de 1 persoană

  13. 9 zice:

    Atunci,,,dau drumul lacrimilor. Aaaa, nu sunt o plâmgăcioasă din fire, dar mi se întâmplă uneori. 🙂

    Apreciază

  14. Alex zice:

    Mi-am amintit cu drag de orele din primii ani de școală, când tare mai osteneam cu caligrafia și cu regulile de scriere, la care mereu mai era ceva de învățat și corectat. Apoi de anii în care am scris sute de scrisori, cu câtă grijă așterneam pe hârtie gânduri pentru cei dragi. Iar așteptarea răspunsurilor, era cea mai tare provocare. Îmi amintesc de perioada armatei, când cea mai mare bucurie era să primești o scrisoare. Cu cât nesaț o citeam și o reciteam, bucuros că cineva s-a gândit la mine. Le am pe majoritatea dintre ele, într-o cutie din podul casei părintești. O să le vină vremea să le recitesc. O „reîntâlnire” cu mine, cel de odinioară și cu cei dragi de atunci…
    Numai bine, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciază

    • Mă bucur mult că ţi-am trezit amintiri aşa dragi!
      Sigur le va veni vremea! O dată pentru tine, să te reîntâlneşti cu tine aşa cum ai spus şi pe urmă pentru Sara. Dacă nu mă crezi, întreab-o pe potecuţa şi-ţi va spune ea cum a dat iama în cutia cu scrisori ale tatălui ei 😀
      O zi bună, Alex!
      Şi un an „şcolar” plin de bucurii pentru Sara! Ce fericită cred că e că a început grădiniţa…

      Apreciază

  15. Lorelei zice:

    Partea cu scrisorile nu am prins-o dar limita nu a fost si nu este pe placul meu. Cat despre intrebarea ta, eu as spune sa nu stergi nimic – arhiveaza si fa spatiu viitorului pe care ti-l doresti 🙂

    Apreciază

  16. Găsim pe loc o soluție, că există întotdeauna. Așa cum făceam în primii ani de școală, când, neavând un leu pentru plic, scriam pe o carte poștală de 30 de bani. Cu litere mici și rânduri înghesuite, iar dacă vreo două cuvinte nu mai aveau loc, le treceam pe verso, la expeditor.

    Apreciază

  17. lucillette zice:

    Când sufletul îţi este prea plin şi nevoia de a vorbi continuu, de a picta idei, de a depăşi contururi este prea intensă, lacrimile întotdeauna te vor redimensiona. (eu mai dau şi cu piciorul în pietre).

    Apreciază

  18. Ce faci în continuare? Nu îți rămâne decât speranța și tu,care te desparți și te regăsești în silabe fermecate pentru a-ți asculta în continuare gândurile de pe foaie.

    Apreciază

  19. Fabiola Ion zice:

    Nu ştergi absolut nimic Potecuţ, ar fi ca şi cum ai şterge din tine. Şi asta e tragic. Tragi aer adînc în piept, laşi totul baltă exact cât ai nevoie, o să ştii şi singură asta, apoi vezi raza de soare. Sigur o s-o vezi. Şi mai ştii ceva, foarte important. ÎNTOTDEAUNA cineva se gândeşte la tine.

    Apreciază

  20. doar nicole zice:

    Este tare interesant, și frumos, atunci când întrebările, deși retorice, par a conține cumva și răspunsul. Întrebări-răspuns fără răspuns, așa se simt de multe ori anumite „Dar ce facem atunci când…” Și alteori mai este și varianta în care trebuie să „pui între paranteze” întregi părți din tine, sau să reformulezi, redimensionezi, să re- și iar re-… 🙂

    Apreciază

  21. De mica m-am restrans, cu cat ma apropiam de margine literele deveneau tot mai mici, sa-ncapa toate. Ce drama a fost cu litera N, multe lacrimi si foi rupte, cum arata nu mai stiu doar ca trebuia sa o iau de la capat…

    Apreciază

  22. psi zice:

    ce final poți să ai! off… mă pregătisem să-ți spun cât am râs când fratele meu îl învăța pe nepotul meu despărțirea în silabe: broas-că! și râdeam ca nebunii (hala învățare).dar când îți rămâi mic…doare. și taci.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s