Comerţ din viaţă

Părea un magazin obişnuit, ca toate celelalte magazinaşe de cartier. Se deosebea totuşi prin faptul că, parcă intenţionat, cineva a vrut să-l ascundă, în loc să-l scoată în evidenţă cu firme luminoase sau reclame mari şi colorate. Intrarea se făcea pe o alee păzită de copaci înalţi, pe care anii i-au făcut să-şi unească braţele într-o îmbrăţişare târzie. Am auzit prin vecini vorbindu-se că au fost scoase borduri şi ucise bucăţi de beton ca să se planteze copaci şi că bătrânii locului au fost nemulţumiţi, au făcut reclamaţii că le-a fost distrus cenuşiul şi perturbată liniştea. Spuneau ei că verdele incomodează şi viul muşcă din tăceri. Mi-au spus cei mai tineri că ei n-au înţeles, că s-au aruncat între ei cuvinte ce s-au uscat greu pe iarba abia răsărită şi că la lăsarea nopţii emanau mirosuri grele, de suspine şi regrete. Că cei care până atunci adunau gunoiul în cartier nu au mai avut curaj să intre acolo aşa că s-au descompus puţin câte puţin şi au lăsat dâre adânci pe alei. Nu deschideau nici geamurile de frică să nu li se inunde simţurile cu resturi de silabe.

I-am întrebat pe cei mai tineri despre motivul nemulţumirilor, le-am spus despre cum alţii, prin alte părţi, condamnă tocmai lipsa verdelui distrus de gri. Toţi şi-au dus degetul arătător spre buze şi mi-au întors spatele grăbiţi.
Vedeam de la balcon tineri intrând acolo cu paşi nesiguri şi ieşind sprijinindu-se unul de altul. Mi se părea că au tâmplele mai argintii decât la intrare dar dădeam vina pe lumină, pe distanţa de la care îi priveam, pe frunzele care se jucau aruncând în jur umbre de diferite forme şi mărimi. Vedeam şi vârstnici care ieşeau parcă mai aplecaţi decât intrau dar din nou dădeam vina pe verdele care-i întâmpina şi apoi le însoţea plecarea. Ciudat, niciunul nu ieşea cu bagaje. Şi mai ciudat, niciodată nu am văzut maşini de marfă oprite în faţă.

Într-o seară, am strigat după o doamnă între două vârste, să o atenţionez că a uitat ceva acolo. Am văzut-o intrând cu o sacoşă voluminoasă. La ieşire îmi părea că şchiopătează dar mi-a atras atenţia faptul că nu mai avea nimic în mâini. Când s-a uitat spre balconul meu, privirea de gheaţă mi-a tăiat răsuflarea.
Am coborât în grabă şi am alergat până la intrarea pe aleea ce duce spre magazinul în care nu intrasem până atunci. Abia pe alee am simţit un miros ameţitor de regina nopţii şi am văzut amestecul ireal de culori ale florilor puse la intrare. Am deschis uşa şi am ezitat să fac următorul pas, am crezut că am greşit intrarea sau că am nimerit peste program.
În afară de o tejghea pe care stătea un cântar vechi, nu mai era nimic. Doar pereţii scorojiţi pe care atârnau fotografii vechi, îngălbenite de prea multe plecări. Nu am apucat să fac pasul înapoi că am fost întâmpinată de cel mai blând glas auzit vreodată. Bine aţi venit! Poftiţi, nu vă fie teamă, nu aţi greşit uşa.
Am inventat pe loc un motiv al prezenţei mele acolo şi am întrebat dacă e adevărat că oamenii au fost nemulţumiţi că ramurile au luat locul bordurilor. Am fost sinceră şi i-am spus şi că ar fi absurd să fie adevărat. Mi-a zâmbit dându-mi de înţeles că ştie exact de ce mă aflu acolo dar mi-a răspuns cald că da, aşa e. Spun ei că verdele îi îndeamnă la visare.

Amabilitatea care răsărea din ochii vânzătorului, un domn cărunt dar căruia nu-i puteai ghici vârsta, mi-a dat curaj şi am întrebat dintr-o răsuflare: dar ce se vinde aici? Nimic, mi-a răspuns ca şi cum ăsta ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Noi nu vindem nimic. Noi luăm. Luăm poveri.  Adică cumpăraţi, nu? Nu chiar. Nu plătim pe nimeni. Noi achiziţionăm vise neîmplinite. Luăm astfel povara lor de pe umerii celor care nu le mai pot duce. Şi le împliniţi? Eh, asta-i bună! Dacă ei nu şi le pot împlini, cum am putea noi? Dar dacă ei nu pot, le luăm noi şi nu le mai atârnă greu pe suflet. În cazul ăsta, da, nu trebuie să plătiţi dumneavoastră. Dar ei, oamenii uşuraţi de poveri, cum plătesc, cât plătesc?
Se pare că asta l-a deranjat puţin că a devenit agitat şi m-a repezit: Doriţi să lăsaţi un vis? Suntem la ora închiderii.
Curiozitatea m-a îndemnat să spun da. Am ales unul rămas din copilărie, undeva jos, pe margine. Unul neînsemnat, nici atunci n-a fost el foarte important, cred că l-am purtat cam o săptămână, înainte de Crăciun. Dar darurile primite l-au făcut să pălească. Ştiam că n-aş avea de pierdut dacă-l las. Vânzătorul l-a luat, l-a întors pe toate părţile, l-a pus pe cântar şi văzând că abia se mişcă acul, a strâmbat uşor din nas. Păpuşă şi căsuţă? Cam subţirel dar asta e, dacă nu aveţi de lăsat ceva mai cu greutate, rămâne aşa.

Nu a terminat de vorbit că am simţit un tremur uşor în picioare şi o înţepătură în partea stângă. I-am smuls visul din palmă şi de cum l-am luat în braţe, a trecut şi tremurul şi durerea surdă. Şi atunci am înţeles cum funcţionează sistemul. Dar am mai îndrăznit să întreb ce se întâmplă cu oamenii care îşi lasă acolo toate visele neîmplinite. N-a răspuns. Doar a ridicat privirea spre pozele îngălbenite din care zâmbeau chipuri încă luminoase.
Scăpaţi suflete de poveri dar luaţi din ani. Luaţi greutăţi de pe suflete şi le puneţi pe umeri şi în paşi. Şi lăsaţi oamenii să creadă că au scăpat de suspine. Şi puneţi atâta verde la intrare ca să nu înceteze nimeni, niciodată, să viseze, să aveţi mereu marfă proaspătă şi clienţi fideli. Asta faceţi?
Mi-a întors spatele şi în timp ce ştergea praful imaginar de pe o fotografie, l-am auzit spunând: da, în funcţie de cât de mare e un vis şi de cât de mult muşcă din suflet, contorizăm anii pe care-i luăm în schimb. De la noi poţi ieşi bătrân dar cu sufletul uşor. Altfel, un vis din ăsta greu, te poate măcina în timp şi te scoate din viaţă poate mai bătrân şi mai apăsat. E partaj echitabil. Uneori, luptând pentru un vis, pierzi anii fără să-i simţi. Şi nimic nu garantează că-l vei vedea împlinit. Aici renunţi la nişte ani dar scapi de greutatea lui. Oamenii nu ştiu asta când lasă visele aici. Ei cred că la vise se poate renunţa aşa cum renunţi la o haină veche. Vin, le lasă şi se bucură când nu mai simt neîmplinirea. Apoi ne reclamă că le-am luat din ani. Unora nu le pasă, se bucură doar că au scăpat. Cu visele nu se face comerţ. Singura monedă de schimb e din viaţă. Vrei?
Nu, nu renunţ la niciun vis. Şi nu pentru c-aş pierde ani. Ci pentru că fără ele, anii rămaşi n-ar mai avea rost.

A încuviinţat şi ne-am luat la revedere. M-a rugat să întreb printre vecini dacă ar fi cineva interesat. I-am promis că voi întreba…

Foto