Jurnal nocturn

Afară: începutul de seară a îmbrăţişat sfârşitul de zi. Şi-au povestit. Una despre ce-a (mai) făcut, alta despre ce-ar vrea să facă în orele încă puţine care-i stau la dispoziţie. Ştafeta a fost predată. Obosită, ziua s-a acoperit cu o frunză cu început de galben pe margini şi final de verde pe frunte şi s-a dus să-şi odihnească clipele la marginea unui ieri tomnatic. Seara, cu ochii ce încă poartă semnele somnului adânc, şchiopătează peste întinderi, lărgind braţele ca şi cum ar vrea să-mbrăţişeze necuprinsul. Aiurea, ea doar se dezmorţeşte.

Mă gândesc: că poate unele gânduri ar trebui lăsate să se stingă sau să-nflorească în nespunere şi nescriere. Poate că nu le face bine lumina, poate se simt lezate de negrul cu care sunt schiţate pe pagini sfidător de albe. Mai sunt şi unele blânde printre ele, se rănesc uşor în consoane. Şi altele, prea jucăuşe, nu apreciază încorsetarea-ntre semne de punctuaţie. Poate-ar trebui să le tac mai des. Sau mai definitiv. Nu ştiu…

Sunt recunoscătoare pentru: durerea de spate. Dac-ar fi să-l parafrazez pe Paler(?), asta-nseamnă că… ce? Că am spate. Bine, nu spate din ăla de… figura(n)t. Din ăla n-am şi nici nu-mi trebuie. Şi mai înseamnă că încă simt. Fie ea şi durere, nu? Deci, da. Mulţumesc durerii de spate care nu mă lasă să fac mişcări bruşte, să mă ridic repede şi să dau cu piciorul în birou sau cu capul în zid. Totul e pe model ardelenesc, cătinel-cătinel. Nu-i bai, dacă trăbă, apăi trăbă. Deşi se putea şi fără.

Citesc: gânduri vechi peste care s-au pus câteva firicele mici de praf, aduse de anotimpuri de departe. Asta nu le ştirbeşte şi nici nu le face mai puţin strălucitoare. Din contră, le dă valoare. Sunt aşa… ca vinul. Cu cât mai vechi, cu atât mai valorose.
Sec! Şi la temperatura camerei, vă rog! Două porţii, să nu veniţi de două ori. Nu, fără gheaţă, nu vreau să le tulbur sensul! Mulţumesc!

Ascult: Bang bang boom boom. E un soi de obsesie. Nu pun link, dacă vreţi să o ascultaţi, întrebaţi şi vă spun atunci. Şi plâng ca o muiere la asta deşi e veche şi am văzut-o de 50 de ori. Mda, de 50 de ori am plâns. Ce să-i ceri potecuţei, atâta poate şi ea…  It’s just a song, potecuţă, it’s just a song…

Unul dintre lucrurile mele preferate: să-mi las sufletul să-mi dicteze contururile preferate pentru aripile ce se pregătesc să-mi ducă-n zbor lin bucăţi de gânduri. Să-l las liber, să nu-l cenzurez de teama unei judecăţi sau prejudecăţi. Şi să aud clinchet de chei, semn nu numai că au ajuns la destinaţie dar au şi găsit uşa deschisă.
Foto