Şi tu erai mică, Măriuţă…

Şi nu numai că nu ştiam să-i dau nenii guriţă, dar nu ştiam nici măcar că-i ziua mea. Eram, ca de obicei, în curtea plină de surori, fraţi, cumnate şi cumnaţi, nepoţi şi nepoate, toţi de-ai bunicii mele-sărbătorita zilei. În fiecare an se adunau acolo. Cu mic cu mare, cu cadouri peste cadouri, cu flori peste flori şi purcei peste căţei. După ritualul de ciupit copil de obraji(numai cine n-a avut mătuşi nu ştie ce-i aia), urma ritualul de întors, acelaşi copil, pe toate părţile, ca la un rotisor performant. Într-un an, la un moment dat, s-a întâmplat ceva în plus. Ori a fost ceva cu stratul de ozon, ori a scăpat bunicul mai mulţi struguri în vin, nu mai ştiu exact dar una din două. Că după tirul de întrebări despre ce fac la şcoală, ce note am, ce-mi place şi ce nu, de ce-s aşa de slabă sau de ce-s aşa de dolofană, scăpam şi nu mă mai băgau în seamă până plecau.

Dar atunci a apucat-o iluminarea pe una dintre cumnatele bunicii cu tu, ce proaste suntem (e citat, să ne-nţelegem!) păi şi copila asta e Maria! Şi noi nu-i zicem nimic, cum să uităm aşa ceva? Nu-i Maria, dragă. Cum să fie Maria? Tu eşti zăpăcită rău, tu, cum să nu fie, nu mai ştii cum o cheamă pe fată? şi tot aşa de mă uitam la ele cum mă uit acum la Simona Halep pe teren: stânga-dreapta, dreapta-stânga.
Chiar dacă mi-a surâs ideea de a fi sărbătorită şi de a o detrona pe bunica, am regretat amarnic că unele au decis că-s Maria (în special alea care au venit cu ciocolată). Spun asta pentru că, evident, a urmat un alt şir de pupături şi ciupituri de obraji de nu mai înţelegeam ce are lumea cu mine şi, mai ales, de ce. Cele care n-au venit cu ciocolată au decis că mda, ar fi dar ea e mică aşa că numai în septembrie e ziua ei (hă??).
Tulburată de toată discuţia, am fugit lângă aripa mamei care mi-a răspuns la prima întrebare: mami, e ziua mea? Mi-a spus că: dacă vrei tu să fie, e. Şi când vei fi mare, tot aşa să faci. Booon, suna promiţător. La a doua întrebare, aia cu dar cum adică, dacă-s mică, nu e ziua mea şi e numai în septembrie?, a intrat tata care mi-a zis că: .  Nu vă spun ce mi-a zis. Nu, nu e cenzurat că nu vorbea urât de obicei, cu atât mai puţin în faţa copchiului de mine. Dar nici nu-şi iubea prea mult mătuşile 😀
A rămas totul cam în coadă de peşte. În fiecare an primeam şi eu câte o ciocolată de la ele cu menţiunea că „acum numai aşa, puţin, că tu eşti mică, în septembrie e ziua ta”. Dar în septembrie eu nu mai eram acolo şi ele nu mai aveau ocazia să mă fericească. 😀

După ce am mai crescut, am ţinut să-mi lămuresc o altă mare dilemă şi am ajuns la concluzia asta: dacă cineva-şi rupe din timp sau din minutele la telefon ca să-mi spună un „La mulţi ani”, că e sau nu ziua mea, că se urează sau nu, omul ăla vine cu un gând bun, nu cu bâta. Aşa că primesc cu mare bucurie.
Nu ştiu dacă sunt suficient de mare ca să spun că-i ziua mea deşi m-am răsfăţat de dimineaţă cu o cafea bună şi nişte melodii fix pe sufletul meu. Dar de urat, chiar şi aşa mică, cred că pot ura altora, nu? 😀

La mulţi ani! Să vă fie ziua fix aşa cum vă doriţi!

Foto