Gând în apus

Mă leagănă amurgul pe braţe amorţite
Ce-mi amintesc în treacăt de-o clipă de demult
Când nu ştiam ce-i vina, regretul, renunţarea
Şi m-agăţam cu viaţa de-un început de gând

Mi-ai spus atunci că cerul e singura ta vamă
Şi pân’ acol’ te-ai duce doar să mă poţi avea
Eu ţi-am răspuns în şoaptă să nu îţi fie teamă
Că-n munte m-oi preface ca să mă poţi vedea

Ţi-aş fi sădit în palme un mal abrupt de mare
Să-ţi spele printre valuri tăceri fără de rost
Tu-ai fi cules din iarnă şi cea mai dalbă floare
Să-i fac printre petale dorinţei adăpost

Mi-ai fi clădit spre tine o punte peste noapte
Şi-aş fi păşit desculţă să nu-mi strivesc venirea
Ţi-aş fi stropit pe buze nectar din vise coapte
Să nu mai simţi amarul, să uiţi ce-i amăgirea

Dar ceru-i prea aproape ca să ne poată-ascunde
Şi muntele-i prea singur să ne primească-n doi
În iarnă, mână-n mână dacă-am putea pătrunde
De focul nostru, lerul s-ar risipi în ploi

Nici stele nu-s destule pentru a noastră noapte,
Nici marea nu ne-ncape, nici frunzele n-ajung
Şi până vine-un mâine ca să renască toate,
Ne agăţăm de viaţă c-un început de gând.

foto