Surprize mari, gafe pe măsură

Am atâtea surprize, le meriţi, le vei avea. Parcă aşa fredona ţara în serile de sâmbătă, în timpuri demult apuse, nu? Acum nu am surprize pentru voi deşi le meritaţi. Acum doar vorbim despre surprize mai mult sau puţin reuşite sau plăcute. Că ne plac sau nu, cel puţin o dată-n viaţă avem şansa (sau neşansa) de a da piept cu cel puţin o surpriză. Nu mă refer acum la surprizele pe care viaţa le are pregătite pentru noi. Ăla e un subiect mai delicat sau mai complicat. Oricum ar fi, nu despre asta vreau să vorbim. Ne vom referi strict la genul ăla de surprize pregătite de familie, prieteni, vecini etc. Şi pe care tot ei le strică. Asta dacă nu ne grăbim noi să le stricăm. Şi aici am şi un exemplu care mă face să izbucnesc în râs de câte ori îmi amintesc, indiferent de locul în care mă aflu când îmi amintesc.

Un domn, vecin cu părinţii mei. Şi cu mine, desigur. Că încă nu eram exilată pe vremea aia 😀 Împlinea o frumoasă vârstă. Nu mai ştiu cât dar nici nu mai contează. Soţia lui, intrată în febra pregătirii cu o lună înainte, căuta tot felul de idei şi de motive să îi distragă atenţia de la ziua cu pricina. A rezervat restaurant, a vorbit cu toţi prietenii lor, i-a invitat şi pus în temă să nu cumva să sufle o vorbă. A văzut ea prin filme treaba aia cu stins de lumină şi ţipat în cor când sărbătoritul intră pe uşă şi aşa visa să-şi surprindă iubitul soţ.
Totul a mers şnur şi a fost floare la ureche până înainte cu o săptămână de ziua Z, când l-au apucat pregătirile şi pe fericitul sărbătorit. Că să mergem la munte. Soţia nu şi nu că nu avem bani. Că să mergem nu ştiu unde. Ea nu şi nu că nu ştiu ce. Că să cumpărăm de toate şi să invităm oamenii la noi acasă. Aici nu a mai prea avut ce motiv să scoată de la naftalină dar a avut ideea genială de a-i sugera să-i sune pe toţi şi să-i invite şi apoi, în funcţie de câţi vor fi, vor face calcule să ştie cât cumpără şi ce va face de mâncare. Avertizaţi fiind să păstreze secretul, toţi au dat-o la întors. Unul mergea la soacră, altul la munte, altul la o altă aniversare, altul la nuntă, altul avea de pus varză la murat. Niciunul n-a confirmat nimic. Au fost vreo doi care au spus hai că vedem, te sunăm noi.
Seara, înainte de ziua cea importantă, văzându-l atât de îngândurat, soţia i-a spus că „uite, lasă, mergem mâine la restaurant să bem ceva, mâncăm ceva şi va fi bine şi numai noi. Nu mai sta supărat” şi lucrurile păreau rezolvate. Doar păreau…

Că în ziua aia, bietul om, aflat şi într-o criză a vârstei dar şi după o bere de unul singur, s-a gândit că n-ar fi chiar rău să îşi pună ordine-n viaţă şi să dea un reset lucrurilor care puteau fi resetate. Şi a început cu prietenii. Că ce rost are să-i mai numeşti prieteni dacă nici măcar o oră nu-şi rup din timpul lor să închine un pahar în cinstea ta în condiţiile în care, în gaşca lor, nu a fost nicio aniversare fără ei. Tocmai la el, tocmai el. Cu ce a greşit el? A conceput omul un mesaj dramatico-lacrimogen din care, printre metafore şi maxime şi filosofii de viaţă, se înţelegea destul de clar că le urează o viaţă frumoasă şi puţină întoarcere la rădăcini. A pus semnul exclamării, a bifat select all şi l-a trimis tuturor celor pe care i-a crezut prieteni adevăraţi dar care, nepăsători, au refuzat categoric să-l sărbătorească atunci.
Ce nu ştia el dar avea să afle la scurt timp după ce a trimis mesajele, era faptul că toţi cei vizaţi erau deja la locaţia stabilită, cu coifuri şi cadouri, pregătiţi să-i strige, încă de la primii paşi făcuţi în sală, supriiiizzzăăăăă! 😉 Pam-pam.

Şi 2. Şi după aia vă las pe voi. Eu îmi amintesc de momentele alea, puţine ce-i drept, în care aveam voie să stau în gura oamenilor mari şi unul mai scăpa câte un cuvânt pe care, de obicei, îl eviţi în faţa copiilor. Şi inevitabil, un altul (niciodată mama sau tata) salva momentul cu „lasă, e mică, nu ştie ea din astea”. Ei, aş! Nu vă bazaţi niciodată pe asta. Oricât de preocupaţi de maşinuţe, păpuşele sau pokemoni ar fi cei mici, le intră-n cap orice informaţie chiar dacă par acaparaţi de altceva. Sunt burete şi alta nu.
Na, o amică n-a ţinut cont de asta atunci când a fost complicea soţului Andreei şi a acceptat să ascundă la ea-n sufragerie o bicicletă din aia de gimnastică, pe care Andreea urma să o primească în dar de ziua ei. Copila a auzit dar şi-a continuat jocul liniştită, n-a întrebat nimic. Şi vine Andreea la cafea. Şi aia mică: „Andreea, vrei să îţi spun ceva la ureche?”. Mama fetiţei, aflată în plin proces de educat copil şi corectat deprinderi nelalocul lor, a simţit nevoia să intervină: „mami, ţi-am mai spus că nu spunem nimic la ureche, da?”. Intenţie bună, cuvinte greşit alese. Reacţia copilei… „taci, tu mami, că nu-i spun de bicicletă”, a făcut toţi banii şi a bătut la copertă toate manualele de parenting! 😉

Voi aţi stricat cuiva vreo surpriză fără să vreţi? Dar pe a voastră? V-a stricat-o cineva sau poate chiar voi, ca în cazul vecinului care s-a simţit părăsit de ziua lui? 😀

foto