Scurt discurs fără probă de microfon

Să ştiţi că vă iubesc! Da, da, aţi citit, auzit, văzut bine. Sunt pe o scenă improvizată din câteva pietre mai mari şi câteva mai mici, crengi uscate şi baloane de săpun. Pe alea nu calc, să nu mă rănesc în risipiri. Dar sunt de efect, colorează atmosfera. Şi distrag atenţia de la tremur de voce şi răguşire de genunchi. Că la momente solemne e posibil orice, se acceptă şi inversiuni. Nu m-am urcat acolo ca să vă privesc de sus, nu am niciun motiv să-mi doresc asta şi nimic din ce am făcut sau din ce sunt nu mă îndreptăţeşte să fac asta. Mă urc acolo ca să mă vedeţi voi, să nu fiu nevoită să strig. Că nici cu asta nu mă prea descurc. Sau nu în astfel de momente, cu bună ştiinţă. Altfel, am reprezentat o surpriză până şi pentru mine când m-am auzit ţipând în urmă cu ceva timp când m-am văzut doborâtă de o haită de câini. Nu mă credeam capabilă să scot ţipete atât de ascuţite. Atunci a fost frica, acum nu e cazul.

Aşa că sunt aici puţin mai sus decât voi, pe crengile astea care alunecă pe pietre şi mă fac să mă balansez haotic şi penibil, doar ca să mă vedeţi, să ştiţi că eu vorbesc, să nu căutaţi sursa zgomotului în buzunarul de la piept. Deşi mi-aş dori să fiu şi acolo. În cazuri izolate. Sau să vă sun pe toţi, pe rând, să vă spun „Alo?! Bună seara, te-am sunat să-ţi mulţumesc!” dar nici asta nu se poate. Aşa că dacă staţi pe iarbă, în jurul grămezii de foste ramuri şi trecute ziduri, nu vă reţin prea mult, nu vreau să vă treziţi în amorţire, cu gâtul înţepenit.
Aş putea să vă scriu despre statistici referitoare la numărul de articole dar am stabilit în postările trecute că cifrele contează doar în măsura în care, în spatele fiecărui număr afişat, e câte unul din voi. Aş putea să vă întreb dacă şi acum mai e loc pentru un suflet sau dacă mai aveţi timp pentru un adult cu suflet de copil sau un copil cu preocupări de adult. Dar nu o fac. Pe de-o parte, pentru că ştiu răspunsul de la unii dintre voi, îl văd aici. Şi pe de alta, pentru că mi-e teamă de răspuns.

Aş putea să vă spun despre cum e să-ţi scrii sufletul cu toate ale lui şi să constaţi în timp că nu eşti singur pe „poteca” aia spre visare. Că vibrează şi alţii, că înţeleg şi alţii, că ai atins şi alte suflete. Dar ştiţi şi asta, aveţi şi voi experienţa asta.
Aş putea să pun link spre fiecare dintre voi dar chiar mi-e teamă să nu îmi scape cineva, mai ales că mulţi şi-au mutat căsuţele şi deşi îi urmăresc, linkurile ar putea fi încurcate. Şi astfel i-aş discrimina pe cei care nu au blog şi totuşi vin pe la mine şi deşi comentează rar, îmi spun că mă citesc de mult timp. Şi mie mi se înmoaie picioarele la fiecare astfel de comentariu.
Aş putea să vă scriu că după ce dau „publică” fiecărei postări, stau cu inima-n gât. Să nu, să nu, să da, dar oare, dar dacă?.
Aş putea să vă mai spun şi că singurul meu merit e acela că ştiu să tastez şi aici mă refer la faptul că ştiu să găsesc literele pe tastatură. Că altfel, fac o grămadă de greşeli. Mai ales cu virgulele!!! Dar nu ştiu cât e talent sau e doar suflet în stare pură, scris aşa cum se vrea scris. Aşa că nici măcar pentru asta n-aş prea avea de ce să primesc eu laude. Nu eu. Dar mă bucură nespus cuvintele frumoase venite de la voi. La fel cum mă bucură criticile care au un fundament şi care nu sunt menite doar să murdărească.
Aş putea să cer iertare că am supărat sau dezamăgit sau amândouă la un loc. Pe asta o fac. Chiar aş vrea să o fac punctual şi nominal. Dar dacă am supărat mai mult decât cred?
Aş putea să vă spun că WP-ul m-a atenţionat astăzi că: „Happy Anniversary with WordPress.com„.
Dar nu vreau să vă răpesc mai mult timp aşa că vă spun doar că vă mulţumesc! Pentru că încă sunteţi aici. Şi să ştiţi că vă iubesc!

foto