Un click spre trecut…

Străbunicul meu a ţinut, vreme de vreo 2 ani, un jurnal. Nu vă imaginaţi că era genul acela de jurnal în care noi, cândva, ne scriam cele mai ascunse sau arzătoare gânduri dar a reuşit cumva   să ţină evidenţa zilelor care se tot adunau. Mama l-a găsit în dulapul bunicii, l-a dus la tipografie, l-a legat, i-a pus copertă şi a ocupat în urmă cu mai mulţi ani un loc preţios în bibliotecă. Nu l-am cunoscut dar citindu-i gândurile scrise cu liniuţă aproape în fiecare zi, am dedus că avea un umor fin, avea darul autoironiei şi era şi destul de organizat. Când eram pe acasă şi-mi aminteam de el, îmi spuneam „azi e 11 mai? Ia să văd eu ce făcea moşu’ în 11 mai acu’ zeci şi zeci de ani?” şi deschideam jurnalul la data respectivă. Ţinea contul banilor din casă, al mieilor, al grâului vândut, al banilor daţi împrumut. Mai găseam printre astea şi câte o revoltă şi mă întrebam dacă doar a scris-o sau a şi rostit-o în acea zi. Dacă a fost motiv de ceartă în casă sau doar furtună sufletească. De pildă, l-am citit supărat că străbunica i-a dat nu ştiu ce pătură unei vecine. Sau „‘miezău’ ei de muiere că az’ iar o făcut postaie. Da îi post şi trăbă să mânc, n-am ce face”.
Mi-aş dori să ştiu cu ce gând scria el acolo. Să nu uite el sau să nu-l uităm noi? Indiferent de răspuns, consider că prin asta a lăsat un dar de preţ. Cum spuneam, dincolo de poveştile bunicilor, am reuşit să-mi formez o idee despre cum a fost. Şi am învăţat puţin şi despre cum erau zilele în vremuri de demult.

La postarea trecută, în comentarii, s-a amintit de celebrele oracole pe care le completam pe sub băncile clasei, de faptul că ele şi-au schimbat denumirea în jurnale şi spuneam că, în anumite cazuri, acum se numesc (şi) bloguri. Păstrând proporţiile, desigur. În măsura în care scriem despre noi, despre întâmplările zilelor sau simţirile lor, atunci când ne scriem pe noi în 2.0, putem spune că rătăcim printre file de jurnal.
Nu am făcut niciodată (sau se spune nu am dat?) reblog niciunei postări vechi. Nu ştiu de ce, pur şi simplu. Ce s-a scris, s-a scris. Nu mă dezic de ce am scris dar dacă am simţit că am chef sau inspiraţie de scris, am scris. Dacă nu, am tăcut. Tocmai de asta, pentru mine e o supriză fiecare recitire. Deşi se întâmplă rar, când mă mai atinge aripa dorului de mine, mă minunez şi eu 😀 sau mă bucur, reamintindu-mi episoade din trecut. Mă refer acum la postările „din viaţă” în care obişnuiesc să scriu fără metafore şi poezie.

Aşa s-a întâmplat şi azi când, amintindu-mi de jurnalul străbunicului meu, am vrut să văd ce făceam sau scriam eu pe 29 iulie anul trecut. Dar acum doi ani? Mi-aş fi dorit să găsesc o poezie sau un text din categoria „suflet pe poteci” dar n-a fost să fie. Nu-i nimic, am constatat cu ocazia asta că acum doi ani, ca şi azi, a turnat cu găleata în oraşul meu. Şi dacă atunci am rămas fără ţigări la cafea, azi am rămas fără pixuri. Nu la cafea, că m-am lăsat de ronţăit pixuri, ci la muncă. Da, în toată clădirea abia am găsit un pix care să şi scrie şi ăla e cu împrumut. Mă rog. Am râs şi azi la filmuleţ deşi nu la fel de tare ca atunci, semn că ori m-am maturizat, ori ştiam poantele. Aici n-aş băga mâna-n foc.
Anul trecut, 29 a picat într-o zi de miercuri. Era logic, probabil. Dar eu n-aş fi ştiut asta 😕 Aşa că am poze cu corturi. Am zis pas şi am sărit la ziua de 30 unde am citit un episod pe care l-am crezut uitat. Dar acum îl am atât de proaspăt în memorie de parcă a fost ieri.
E bine să mai scriem şi aşa, nu numai din suflet ci şi din viaţă. Ajută la reamintire. Porneam atunci de la o întâmplare cu un vecinuţ şi mă plângeam că sunt o tanti. E drept că de atunci niciun copil nu mi-a mai spus aşa. În schimb, n-am reuşit sub nicio formă să conving câţiva adulţi să nu-mi mai spună dumneavoastră. Nu, nu înseamnă c-am îmbătrânit şi mai tare. 👿
O parte din suflet mi-am regăsit-o în postarea scrisă cu o zi înainte de 29, într-o scurtă poveste despre frânturile de viaţă prinse-n zbor de la trecători. Acolo m-am regăsit cu totul pentru că şi azi fac la fel. Nu trag cu urechea dar atunci când surprind frânturi de discuţii, încerc să desenez tabloul complet al poveştii.

Cine ştie dacă filele astea vor rezista în timp, dacă vor fi găsite peste ani de noi sau de alţii şi vor ajuta la conturarea portretului nostru. Poate chiar noi vom avea nevoie să ne găsim sau regăsim între cuvinte. Poate ne vom pierde de noi şi, prin ceea ce scrjelim aici, vom găsi drumul spre noi. Sau din contră, tocmai prin asta ne risipim, ne pierdem. Zi de zi puţin câte puţin…
Voi vă recitiţi des? Vă recunoaşteţi, vă regăsiţi?
Chiar, voi ce făceaţi în 29 iulie anul trecut sau acum doi ani?

Foto