Jurnal de… gând

Azi… o zi ca oricare alta. Nu, zilele nu seamănă-ntre ele sau cel puţin n-ar trebui. Nu cred că lor li se potriveşte acea zicală folosită des când e vorba despre oameni. Mai ales despre oameni. Despre fraţi, tată şi fiică, mamă şi fiu, auzim deseori că seamănă ca două picături de apă. Ciudat, nu? Mai ales că nici măcar acele două biete picături de apă nu cred că se aseamănă decât în punctele de suprafaţă, neimportante, care nu le definesc. Cu oamenii cred că e şi mai complicat. Iar cu zilele… pot semăna ca formă şi pot diferi ca substanţă. Sau invers. Două zile însorite în care cafeaua are acelaşi gust şi apa e la fel de sărată pot fi puse pe acelaşi calapod. Dar dacă în una ai râs şi în alta s-a plâns? Asta le aruncă la poli diferiţi. Chestie de… perspectivă. 

Afară… linişte… jos. Semn că lumea se ascunde de căldură. Care pe unde. Sus… spectacol şi agitaţie. Vrăbii şi rândunici, în zbor ameţitor şi acorduri nefireşti, adună hrană pentru puii care le strigă din cuiburi. Cred că au observat că sunt în plus, că nu am ce căuta în decor şi le dau dreptate. Una s-a apropiat prea mult de balconul din care le urmăream fascinată şi dacă-ar fi putut vorbi, cu siguranţă m-ar fi gonit. Am înţeles oricum şi m-am retras. Am verificat de la geam dacă cei doi puişori din cuib sunt bine dar a venit repede „adultul” şi iar m-a gonit şi de la geam. Sunt momente când trebuie să le fie respectat şi lor spaţiul. De altfel, observ că s-a făcut un fel de ordine nescrisă şi se şi respectă. Când sus e agitaţie, jos se tace. Şi invers. 

Mă gândesc… la un episod petrecut ieri, la aprozarul de lângă blocul meu, în care aşteptam, cu plasa de zarzavaturi în mână, să-mi vină rândul la casa de marcat. Fata de la casă vede pe geam ceva şi îi spune băiatului care se ocupă de lăzile mari şi pline cu de toate, expuse afară: fii puţin atent că iar a venit, vezi ce face. Apoi, fără să o întrebe cineva, a spus ca pentru sine că: vine cam în fiecare zi, ia ce ia de afară şi pleacă. Şi ieri a fost, a luat într-o pungă roşii, în plasa ei a băgat doi ardei şi în buzunar o pară şi a plecat. Am ieşit după ea şi când a venit în magazin a plătit numai roşiile, că ardeii şi para nu le-a scos.
M-am uitat spre geamul mare şi am văzut o bătrânică. Îmbrăcată bine, nu părea genul omului fără adăpost, cu batic pe cap, cu două plase mari în mâini care păreau pe jumătate pline. Sau pe jumătate goale. A luat două piersici şi nu ştiu ce avea de gând. Să plece sau să intre să le plătească. Nici nu contează. M-am gândit că poate de nevoie sau poate că anii adunaţi nu-i mai permit să realizeze ce face. Poate… cine ştie?
Dacă e să luăm în seamă fapta în sine, e o hoaţă. Cât de nepermisivi sunt termenii! Cine fură-o ţară-i hoţ, cine fură doar o pară… tot aşa. Tot aşa? Pe strada pe care merg spre muncă sunt câteva grădini din care câţiva pomi fructiferi şi-au aplecat, peste gard, crengile spre trecători. Am luat şi eu un măr, o cireaşă, câteva boabe de zmeură. Asta mă face şi pe mine o hoaţă. Ce diferenţă e între a lua un măr aşa şi a lua unul de pe o tarabă fără să-l plăteşti? Tot chestie de perspectivă…
Şi mi-am amintit de ASTA. Şi mi s-a făcut tăcere.

Ascult… un gând care-mi spune o poveste despre o inimă care şi-a pierdut gama între clape de pian şi care acum bate afon, falsează si bemolul şi ratează notele cele mai înalte. Dar încă bate. Şi asta salvează. Deşi asurzeşte.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să ascult inima spunând o poveste despre un gând care şi-a întins aripile şi a plecat să încălzească un cuib în care părăsirea părea că prinde rugină.

Foto