Când gustul bate regulile…

Las puţin deoparte momentul liric din postările anterioare pentru că am o curiozitate în ceea vă priveşte şi ceea ce vreau să vă întreb n-are nicio legătură cu poezia. Sau, mai corect spus, nu-i nicio poezie în asta. Şi nici metaforă. Se ştie (se ştieeee!) că suntem oameni (dacă pun acum punct, iau premiul Nobel pentru creaţie) educaţi (hai că m-am scos), manieraţi, integraţi în societate sau în absolut (că fiecare-i liber să se integreze sau dezintegreze după bunul plac), că ne ştim comporta atunci când ieşim pe uşa casei şi ne amestecăm în mulţime şi prin ea. Plecăm deci de la premisa asta. E clar că atunci când suntem la un restaurant sau, ca să mă exprim la modă, luăm masa în oraş, ştim care sunt paşii de urmat. Nu despre reguli şi norme e vorba aici. Dar vine un moment în viaţa fiecăruia în care nu mai contează cine eşti, ce funcţii ai sau ce funcţii nu ai, câţi subordonaţi ai sau câţi sefi ai, câte clase ai terminat sau câte mai ai până la diplomă etc.

Acel moment e ăla când, după o zi de muncă sau de plimbare, una plină de deadline-uri sau de beri băute la terasă, ajungi acasă, te descalţi din mers, te arunci pe fotoliu, îţi pui picioarele pe masă sau pe perete sau mă rog. Închizi pentru o clipă ochii şi visezi că… şi nu visezi că ăla-i un moment prea preţios ca să-l risipeşti aiurea-n visat.
Momentul ăla când eşti tu cu tine şi nu te vede nimeni şi în sfârşit te poţi destrăbăla astaaa te poţi relaxa-n voie.
Sigur, ceea ce urmează să vă întreb ţine de unul dintre momentele astea şi vă cer scuze încă de pe acum că îndrăznesc să vă pun să-mi dezvăluiţi asta. Dar sper că ne vom uni forţele şi vom prinde curaj. Eu încă trag de timp încercând să-mi spun mie că nu e chiar atât de groaznic şi de denepermis ceea ce vă voi spune şi asta nu vă va îndepărta definitiv de potecile mele. Ideea e că nu-i contagios aşa că respiraţi în voie.

Aşa. Spuneam de momentul ăla când închizi uşa după tine şi îţi permiţi extravaganţa de a sta cu picioarele pe masă, fără ca asta să însemne că eşti necioplit sau prefăcut. Nu înseamnă că nu cunoşti capitole din codul manierelor şi nici că afară joci teatru, făcând pe galantul. E momentul ăla-n care nu contează nimic, momentul unic, momentul Kodak. Şi ăsta e urmat, inevitabil, de momentul ăla-n care te duci la frigider, scoţi sticla de apă, de suc, de bere sau de ce-o fi şi bei direct din sticlă. Vai, dar se poate? Se poate. Şi-ncă cum se poate. Cine n-a trăit măcar o dată-n viaţă momentul ăla, nu ştie ce bună-i apa băută direct din sticlă, cu uşa de la frigider încă deschisă.
Booon. Şi între toate astea, se strecoară un fel de fetiş culinar, aşa. Nu cred că există pe planeta asta un om care n-are aşa ceva. Un aliment pentru care le-ai da pe toate inventate până acum, unul din care-ai mânca până râmâi fără aer (asta nu ne face nehaliţi, nu ? ) unul pe care n-ai vrea să-l împarţi cu nimeni, oricât de darnic eşti de obicei, unul din care-ai mânca aşa, ca veveriţa de mai sus şi pe care exact aşa-l şi mănânci când nu te vede nimeni, eventual cu capul în frigider
Ca şi cum ai cumpăra un pepene şi cu el în braţe îţi imaginezi cum ajungi acasă, îl laşi puţin la rece şi apoi te înfrupţi din miezul lui zemos şi ca să fii sigur că nu eşti deranjat, închizi telefonul, opreşti interfonul, dai drumul la câini, otrăveşti fântâni, să nu te deranjeze nimeni sau, mai rău, să nu trebuiască să împarţi cu nimeni. Şi mănânci şi mănânci şi mănânci până şi după o lună sau trei sau opt când iar ai ocazia asta, faci la fel că de aia-i el alimentul suprem, fetişul culinar, curcubeu pe cerul gurii şi extazul papilelor gustative. Bine, poate la început, prima înghiţitură e ca-n reclamele la iaurt sau îngheţată, iei o gură şi meditezi 3 minute până te bucuri de aromă dar pe urmă n-ai cum să rezişti, n-ai cum să mai respecţi nimic din ce respecţi în mod normal, dai de pământ cu toare regulile bunului simţ şi cu toate tacâmurile şi te arunci.

Există în viaţa voastră astfel de momente? Pardon, astfel de alimente? Pe care le-aţi ţine numai pentru voi şi în faţa cărora pur şi simplu nu puteţi rezista? Pe care le mâncaţi cu ochii pe uşă să nu intre cineva să atenteze la ele?
Vă spun eu prima dată şi pe urmă vă las pe voi. Eu am două. Bine, unul nu-i chiar. Pe primul şi primul loc: hamsii. Mda, mda, aţi citit bine. Poa’ să stea somonul „fiumee” liniştit, dorada poa’ să înoate fără stres, dacă am un castron de hamsii şi alea făcute în mălai, crocante de le mănânci ca pe cartofi prăjiţi, cu ardei iute uscat şi dat prin râşnită şi cu zeamă de lămâie, moamăăăă, să staţi departe. Şi doi: zeama de la salata de roşii cu castraveţi. Numai zeama, sunt fată de treabă şi salata v-o donez cu drag. Acestea fiind spuse, vă rog eu frumos ceva: dacă ne vom întâlni cumva pe undeva şi decidem să comandăm ceva de mâncare, mă bazez pe voi că ori nu mă lăsaţi să comand hamsii, ori voi vă faceţi că nu vreţi să gustaţi. Că în faţa platoului cu hamsii devin fioroasă, parol! Şi nu răspund pentru faptele mele.
E rău tare?

Foto