Încremenire

1Mi-e dor de ploi. De acelea care nu veneau anunţate cu zile înainte şi nici însoţite de coduri în diverse culori mai mult sau mai puţin stridente. Se anunţau singure şi nu aşteptau confirmări. Mai întâi cu un strop mare, coborât pe pământ cu aceeaşi repeziciune cu care norii gri acopereau cerul. Sus se-nnoura, jos se-nroura. Îl urmau apoi mii, la fel de mari şi la fel de rapizi. Căutam din priviri un adăpost dar, cu cât ne apropiam de el, cu atât mai mare devenea dorinţa de a mai zăbovi, de a ne lăsa în voia apei care se prelingea din păr şi sărea de sub tălpi cu fiecare pas grăbit. Uneori ne şi opream, ignorând îndemnurile părinteşti care răzbăteau, printre tunete, de la geamurile apartamentelor din cartier. Cel mai mult însă, iubeam momentul acela de linişte de după ploaie. O clipă, atât dura.
Învăluită-n aerul ăla care nu poate fi comparat cu nimic, clipa aia părea că încremeneşte totul în jur. Nu ştiu unde-s acele ploi. Oare acum plouă altfel? Sau noi suntem altfel? Nu mai ştim să facem ploaia să plouă frumos sau suntem prea preocupaţi să nu ne murdărim pantofii cei noi şi nu mai vedem că de fapt, plouă exact ca atunci? Cred că nu de ploi îmi e dor, nu ele-mi lipsesc. Eu îmi lipsesc şi de mine mi-e dor. De mine de pe vremea când ştiam să merg prin ploaie fără să mă murdărească stropii ei lacomi.

Mi-e dor de mare. De marea aia care ştie să asculte şi să legene. Să poarte pe valuri, ca pe braţe, poveşti, vise şi dorinţe, doruri şi ne-mpliniri. De marea aia fără etichete afişate ostentativ, fără zgmotote-n zadar, fără judecăţi şi prejudecăţi. Marea, aşa cum e ea. Cea care, cândva, mi-a dat din valul ei temelie pentr-un castel de nisip. Şi care, altcândva, mi-a primit tălpile nesigure, când nemărginirea-mi era şi nesiguranţă. Pentru că anii scurşi între castelul de nisip şi acel moment mi-au construit  iluzii despre pericole nebănuite. M-a iertat repede că n-am crezut în ea şi mi-a fost mai blândă decât aş fi crezut la primii paşi pe malul ei. Şi de ea, aşa cum mi-o amintesc, îmi e dor. Sau poate că de fapt îmi e dor doar de mine. Aşa cum eram înainte să-mi fie dor. Poate că marea e la fel. Poate că încă poartă în larg şoapte şi gânduri, poate dă şi acum aripi de val copiilor care plămădesc forme-n fire de nisip, aduce la ţărm poveşti din larg şi duce-n depărtări începuturi de poveste. Poate e şi blândă şi poate se mai şi revoltă. Poate. Poate noi nu o mai percepem aşa cum e ea. Noi ne schimbăm sau ea se depărtează?

Mi-e dor de primăveri. De cele care parcă aveau mai multă răbdare. Şi de cele-n care nu-mi număram anii duşi. Şi nici nu mă rugam să mai vină şi alţii. De primăverile alea care ne lăsau să le ştim, să le-nţelegem şi să le iubim. De cele-n care copacii nu se grăbeau din înflorire-n înverzire şi ne dădeau timp să le sorbim mireasma. Acum… nu mai vor ei sau nu mai putem noi? Nu mai stau ele sau nu le mai vedem noi? Se grăbesc anotimpurile sau ne trecem noi? Poate că şi ele-s la fel. Şi poate că doar eu mă pierd prin ele. Poate că cu cât ne scriem mai mult, cu atât mai mult ne risipim. Şi apoi ni se face dor. Şi ne lipsim…

Foto

Reclame
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

66 de răspunsuri la Încremenire

  1. Iosif zice:

    Sper ca intruziunea mea sa nu te supere ! Dar…’ma risc’ !:)
    Personal nu cred ca acest „DOR” atât de uzat pe toate blogurile,se manifesta pentru sinel. Sunt patruns de acelasi sentiment numit „DOR”,însa nu mie dor de mine,ci de OAMENI AUTENTICI,naturali,sinceri,reali,simpli,deschisi asemeni unei carti sfinte spre relationare sincera,empatica uniti de gînduri,exprimate în cuvinte si fapte bune,,de IUBIREA AUTENTICA indusa de Credinta si Speranta în valorile nemuritoare ale inocentei infantile,copilaresti.
    „Sa va iubiti unii pe altii ,cum v-am iubit si EU pe voi.” Este noua „LEGE”,pe care Hristos o da ucenicilor SAI,ecoul careia strabate veacurile ajungând pîna la noi,asurziti de sistemul (non)valorilor umanism-materialismului modern.
    „Asa vorbeste Domnul:” Stati în drumuri,uitati-va si întrebati care sunt ‘cararile'(potecile) cele vechi,care este calea cea buna; umblati pe ea si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. ! Dar ei raspund:” Nu vrem sa mergem pe ele !”

    Apreciază

  2. Diana zice:

    M-ai făcut să-mi fie şi mie dor… de mine.
    Mă gândesc, uneori, la fel: m-am schimbat eu sau marea, primăverile? Doar că nu ştiu să exprim aşa frumos dorurile.
    De ploi mi-e mai puţin dor. Le port în suflet şi le simt la fel. Îmi place ploaia. O las şi azi să-mi ude părul şi văd acea „primă picătură”, aud acea tăcere. 🙂 Unii-mi spun: „Deschide umbrela! Ploile nu mai sunt ce-au fost; acum pot fi acide”. Şi nu-mi pasă. Mă obişnuiesc cu „acidul”, mă… adaptez.
    :)) Mi-am amintit cât de fericită am fost când a ajuns şi în RO „rimelul” rezistent la apă! Nu mai trebuia să deschid umbrela când aveam genele „boite”. Ce amintire… prozaică. 🙂

    Apreciază

    • Dacă porţi ploile-n suflet şi dacă le poţi „primi” cu umbrela închisă, înseamnă că nu te-ai înstrăinat de tot. Nici de tine, nici de ceea ce erai…
      Ce frumos! Ar trebui să ne pese prea puţin de aciditatea lor, e drept. Dar uite că grijile primează şi nu mai prea dăm importanţă clipei în care cade primul strop.
      Hehehe, ce amintire!! Da, a fost o minune cosmeticală aia 😀
      Mulţumesc mult, Diana! Mă bucur că dorurile mele ţi-au trezit amintiri. 😉

      Apreciat de 1 persoană

  3. lucillette zice:

    Nu s-a schimbat nimic. Doar noi. Avem haine si accesorii de firma. Tehnologie si gadget-uri. Ganduri marete. Sentimente unice. Nu mai avem timp, spatiu si intelegere. Fata de nimeni si nimic.
    Uneori ne oprim debusolati, derutati si dezamagiti si, constient sau nu, invinovatim mediul, negam totul. Dar ne-am schimbat doar noi. In noi.

    Apreciat de 3 persoane

    • Cred că momentul în care vom conştientiza asta şi ne vom asuma, va fi primul pas spre … vindecare. Până când vom căuta mereu alţi vinovaţi, din afara noastră, nimic nu se va schimba. Doar noi. Câte puţin cu fiecare moment.

      Apreciat de 2 persoane

  4. opantazi zice:

    Mi-e dor de toate cele pe care le-ai pomenit, Potecut, dar cel mai si cel mai, in momentul asta, as bea o limonada cu gheata, lamaie si menta. La stacana! 🙂
    Ca sa vezi ce inseamna omu’ pragmatic, insensibil… Tu ai scris atat de frumos, si eu ma gandesc la bautura! 😀

    Apreciat de 2 persoane

  5. Voi spune doar că mi-a plăcut foarte mult această postare a dorurilor. Ale noastre, ale tuturor…

    Apreciază

  6. Ana zice:

    Mnoah , ce-mi faci tu mie la ceas de seara! Pai bine-mi sade sa ma inec in butoiul cu melancolie? Si daca ar fi fost un butoi colea , normal , dar la cat de mare sunt , imi trebuie ditai piscina…de revars valuri ca un tzunami si ii ud si p-aia din jur…Uof si iara uof!

    Io am facut-o lata , cu o ploaie de vara , cand eram un copil cu copil…era vara , a inceput o ploaie d-aia cu picuri imensi…eram in curte, unde locuiam…jumatate de curte ploau , jumatate era uscata….asa m-am amuzat….mi-am dat jos tricoul si am stat in ploaia aia….intram in curtea uscata , paseam in aia uda…5 minute a fost totul , insa a fost cu bolboci , in parte plouata. Degeaba mi s-a spus sa ma opresc ca racesc… ete nah! 😁 In noaptea aia am facut 40 de grade temperatura…dar macar am ramas cu amintirea , nu? 😁 Sunt 20 de ani de atunci…si inca n-am uitat!

    Apreciat de 1 persoană

    • Dacă-i cu piscină, mă bag şi eu!! Să facem valuri împreună. Şi dacă stropim în jur, să vină şi alţii că n-o fi foc. 😀
      Uoauuu, ce fain cred că a fost. Aşa n-am văzut niciodată. O singură dată am păţit când am ieşit de la muncă. Pe stradă turna cu găleata şi la nici 10 metri, după colţ, abia de picura. Dar aşa, să mă joc când în bulbuci, când pe uscat, nu. Dar vreeeauuu! Cred şi eu că a meritat răceala aia!! 😉

      Apreciat de 1 persoană

  7. papagigli zice:

    Potecuto, observ ca te-au cam podidit dorurile. Asta nu-i a buna. Sa-nsemne ca ti se apropie toamna? N-as zice, dar ce-i atunci cu scrierea asta nostalgica? Unde ti-e exuberanta si dorul de miine? In sfirsit, oi fi avind si tu un moment mai „linistit”.
    Parerea mea avizata de virsta, ar fi ca tot ce ne inconjoara este neschimbat, doar ca noi ne-am pierdut acea privire copilareasca si adolescentina. Noi suntem de vina, nu ploaia si nici marea.
    A propos, mie nu mi-a fost niciodata dor de ploaie, dar iarba-mi geme de suferinta, trosnindusi uscaciunea. Din fericire, azinoapte a fost un adevarat dezmat in torente. Sper sa mai dea inca unul ca deshidratarea nu duce la nimic bun in back yard-ul meu. 😉
    In rest, marea e aceeasi, Litoralul, NU.

    Apreciază

    • Eu ştiu? Poate că din când în când, că-i a bună sau nu, ne mai lăsăm pradă dorurilor…
      Ioi, am avut un moment de tresărire la acel „că ţi se apropie…” 😀 😀
      Ai dreptate, toate-s la fel, noi suntem cei schimbaţi. Uneori şi cu toane, cu bune şi cu rele. Dar nu putem să nu ne schimbăm, ăsta-i firescul.
      Am văzut pozele de la cheful ăla şi ştiu că ai verdeaţă cât cuprinde, cred că se simţea nevoia de puţină înviorare.
      Şi la tine a fost cu „vijulii”? Că şi Ovi a spus de asta şi parcă nu locuiţi prin aceeaşi zonă, din câte ştiu eu. Sau nu ştiu bine. Oricum, aştept şi pe la noi o furtună din aia sănătoasă că prea ne-am topit la 35-37 de grade zilele astea.

      Apreciat de 1 persoană

  8. ovi zice:

    ah… dorul asta… mereu cu nunate de durere…
    a plouat astazi… asa… fara anunatare de coduri… doar cu inoarare si apoi.. potop… cu tunete si fulgere…
    sa ti se implineasca dorurile minunat… frumos… asa iti doresc…

    Apreciat de 1 persoană

    • Dacă n-ar avea nuanţe de durere, cred că nu s-ar mai numi doruri. Nu ştiu, aşa cred…
      Da?? Şi pe aici a plouat dar liniştit, fără scandal. Îmi place când plouă cu tunete şi fulgere dar numai când sunt acasă, la adăpost. Dacă sunt pe afară, nu. Atunci mi-e frică. Chestie de perspectivă… 😀
      Mulţumesc mult, Ovi! Toate cele bune îţi doresc şi eu!

      Apreciază

  9. dyanaweb zice:

    Se pare ca te-am facut sa-ti fie dor de mare(dupa publicarea mea de ieri) Si mie mi-e dor de mine, de oameni, de ploaie, de soarele copilariei…nu mai suntem la fel…nu mai vedem lucrurile cum le vedeam odata. Asta e dor de noi, dor de cum eram…greu ne mai bucuram si la o picatura de ploaie, greu mai vedem frumusetea ei. Acest dor e firesc si se pare ca pe multi ne-ai atins la o coarda sensibila… O zi frumoasa…si sa nu-ti lipseasca ingerasii 🙂

    Apreciază

    • Dorul ăla e mereu cu mine dar nu neg că postarea a apăsat un butonel de activare.
      Aşa e, le vedem pe toate altfel, le percepem diferit, le trecem prin prisma anilor, a experienţelor, a grijilor sau nevoilor. Analizăm prea mult şi pierdem din farmecul clipei. Ne pasă prea mult de privirile din jur şi asta ne opreşte să facem o nebunie-ghiduşie jucându-ne-n ploaie, de exemplu.
      Mulţumesc, dyana! O zi frumoasă şi ţie! Cu îngeraşii aproape 😉

      Apreciat de 1 persoană

  10. Ivy zice:

    Eu inca tac pana imi trece dorul de fluturii mei.

    Apreciază

  11. Ana G. zice:

    Ce mi-ai făcut, copil frumos?! M-ai băgat în butoiul cu melancolie, de dimineață…

    Apreciază

  12. Mugur zice:

    Ce-ar fi de-ar fi „Poteci de dor” fără de dor? Cu ce-ar mai semăna aceste Poteci?
    Eu cred că, până la un punct măcar, lucrurile sunt neschimbate, doar noi suntem alții, cu ceva ani în plus, cu câteva griji adăugate existenței noastre, fapr pentru care și ochii noștri privesc în alt mod ceea ce ne înconjoară.
    Mă bucur că încă mă mai pot bucura de verde și de fructe, de frunze și de vânt, de flori și de unele ploi, de răsăritul și de apusul soarelui. Se pare că încă mai trăiesc dacă mai am pentru ce să mă bucur.
    Și tocmai era să uit fluturii și susurul apelor, răcoarea pădurii și cântecul păsărilor, oamenii de lângă mine sau de departe, …

    Apreciat de 2 persoane

    • hmm, uite că nu m-am gândit la ce-ar rămâne din poteci de dor fără de dor…
      Ce frumos ai amintit tu de toate câte ne-nconjoară şi ne fac dimineaţa, ziua, viaţa mai frumoasă. Şi da, chiar şi acoperiţi de griji, câtă vreme zărim lumina răsăritului, înseamnă că trăim şi doar pentru asta ar trebui să le apreciem şi să fim recunoscători.
      Mulţumesc mult, Mugur!

      Apreciază

  13. doar verde zice:

    Ne lipsim adesea…

    Apreciază

  14. doar nicole zice:

    Avem aceleași doruri, așa să știi. 🙂 Mulțumesc că le-ai dat glas!

    Apreciază

  15. Nautilus zice:

    Magistral, stimabilă 🙂 Ce să mai vorbim…

    Apreciază

  16. Roxana zice:

    Cred ca doar timpul si timpurile ne fac sa ne departam de lucruri de care nu ar trebui sa ne fie dor, dar cata vreme ne e inseamna ca nu ne-am schimbat prea tare, ci trebuie sa cautam adanc in noi.

    Apreciat de 1 persoană

  17. Scrisul sincer presupune lipsire si risipire de sine, umplem si golim paharul nostru nostalgic, duios sau patimas cand asternem cuvinte, ganduri… frumos final, pe sufletul meu.

    Apreciază

  18. Oana zice:

    Frumos ai scris, Potecuţă! Și dorurile-ți toate le-am regăsit și eu, cumva, în cute ale inimii…
    Să te mai scrii așa…

    Apreciază

  19. Ce frumos ai scris, ca de obicei 🙂 Noi suntem ăia care …. noi. Restul e la fel,

    Apreciază

  20. dagatha zice:

    doruri de ape, doruri de gări…gura de aer…eh…am cam câzut și eu în melancolie…

    Apreciază

  21. Monik zice:

    Cred ca noi dam nuante diferite lucrurilor ce raman la fel de altfel. Pierdem esentialul in acest vartej ce il numim viata. Am constatat de curand ca marea a ramas nealterata. Noi in schimb, trecem ca o vijelie, fara sa ne mai oprim…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s