Încremenire

Mi-e dor de ploi. De acelea care nu veneau anunţate cu zile înainte şi nici însoţite de coduri în diverse culori mai mult sau mai puţin stridente. Se anunţau singure şi nu aşteptau confirmări. Mai întâi cu un strop mare, coborât pe pământ cu aceeaşi repeziciune cu care norii gri acopereau cerul. Sus se-nnoura, jos se-nroura. Îl urmau apoi mii, la fel de mari şi la fel de rapizi. Căutam din priviri un adăpost dar, cu cât ne apropiam de el, cu atât mai mare devenea dorinţa de a mai zăbovi, de a ne lăsa în voia apei care se prelingea din păr şi sărea de sub tălpi cu fiecare pas grăbit. Uneori ne şi opream, ignorând îndemnurile părinteşti care răzbăteau, printre tunete, de la geamurile apartamentelor din cartier. Cel mai mult însă, iubeam momentul acela de linişte de după ploaie. O clipă, atât dura.
Învăluită-n aerul ăla care nu poate fi comparat cu nimic, clipa aia părea că încremeneşte totul în jur. Nu ştiu unde-s acele ploi. Oare acum plouă altfel? Sau noi suntem altfel? Nu mai ştim să facem ploaia să plouă frumos sau suntem prea preocupaţi să nu ne murdărim pantofii cei noi şi nu mai vedem că de fapt, plouă exact ca atunci? Cred că nu de ploi îmi e dor, nu ele-mi lipsesc. Eu îmi lipsesc şi de mine mi-e dor. De mine de pe vremea când ştiam să merg prin ploaie fără să mă murdărească stropii ei lacomi.

Mi-e dor de mare. De marea aia care ştie să asculte şi să legene. Să poarte pe valuri, ca pe braţe, poveşti, vise şi dorinţe, doruri şi ne-mpliniri. De marea aia fără etichete afişate ostentativ, fără zgmotote-n zadar, fără judecăţi şi prejudecăţi. Marea, aşa cum e ea. Cea care, cândva, mi-a dat din valul ei temelie pentr-un castel de nisip. Şi care, altcândva, mi-a primit tălpile nesigure, când nemărginirea-mi era şi nesiguranţă. Pentru că anii scurşi între castelul de nisip şi acel moment mi-au construit  iluzii despre pericole nebănuite. M-a iertat repede că n-am crezut în ea şi mi-a fost mai blândă decât aş fi crezut la primii paşi pe malul ei. Şi de ea, aşa cum mi-o amintesc, îmi e dor. Sau poate că de fapt îmi e dor doar de mine. Aşa cum eram înainte să-mi fie dor. Poate că marea e la fel. Poate că încă poartă în larg şoapte şi gânduri, poate dă şi acum aripi de val copiilor care plămădesc forme-n fire de nisip, aduce la ţărm poveşti din larg şi duce-n depărtări începuturi de poveste. Poate e şi blândă şi poate se mai şi revoltă. Poate. Poate noi nu o mai percepem aşa cum e ea. Noi ne schimbăm sau ea se depărtează?

Mi-e dor de primăveri. De cele care parcă aveau mai multă răbdare. Şi de cele-n care nu-mi număram anii duşi. Şi nici nu mă rugam să mai vină şi alţii. De primăverile alea care ne lăsau să le ştim, să le-nţelegem şi să le iubim. De cele-n care copacii nu se grăbeau din înflorire-n înverzire şi ne dădeau timp să le sorbim mireasma. Acum… nu mai vor ei sau nu mai putem noi? Nu mai stau ele sau nu le mai vedem noi? Se grăbesc anotimpurile sau ne trecem noi? Poate că şi ele-s la fel. Şi poate că doar eu mă pierd prin ele. Poate că cu cât ne scriem mai mult, cu atât mai mult ne risipim. Şi apoi ni se face dor. Şi ne lipsim…

Foto

Publicitate