„Nu-i puneţi orbului ochi de sticlă”

Există întâlniri cu oameni care-ţi fac ziua mai frumoasă. Pur şi simplu pentru că ei sunt frumoşi. Sau pentru că au pregătită o vorbă bună. Sau pentru că au darul de a te face să-ţi ridici privirea. Sau pentru că în acel moment, ai nevoie de ei. Există întâlniri care-ţi umplu sufletul şi-ţi dau puterea de a mai face un pas în faţă după o perioadă de bâjbâit prin ceaţă. Pentru că îţi lipsea privirea, atingerea sau cuvântul, acel cuvânt. Pentru că-ţi era dor. Şi reîntâlnirea-ţi e gură de oxigen. Şi există întâlniri care, deşi pe moment te imobilizează şi-ţi blocheză simţurile, încet-încet, te iau de mână şi parcă-ţi leagănă universul cu lecţiile de viaţă care reies din fiecare gest, fiecare propoziţie, fiecare privire. Despre cea din urmă vreau să scriu. Pentru că m-a marcat. M-a scuturat şi m-a pus la loc, mi-a împrăştiat prejudecăţi şi mi-a reconstruit convingeri.

Doi oameni frumoşi şi talentaţi şi buni şi calzi care, după ce-au smuls ropote de aplauze, se întrebau dacă chiar le meritau şi îi mulţumeau lui Dumnezeu că nu au dezamăgit, au hotărât să se relaxeze la o cafea. Undeva, la o terasă. S-au făcut trei mese, că era mare grupul. Discuţii normale despre servicii şi caniculă, despre trafic şi cărţi, despre copii şi vedete. Deşi nu cunoşteam decât două persoane, mi-a fost uşor să intru-n vorbă cu toţi, în ciuda timidităţii care mă caracterizeaă şi care mă împiedică să vorbesc neîntrebată. Cu ei mi-a fost uşor. Au fost extrem de calzi şi familiari încă de la „eu sunt x, îmi pare bine!„. Unele discuţii prea serioase, altele poate prea copilăroase dar nimic ieşit din comun. Ce vorbeşte mai toată lumea la o cafea, un suc, o bere. Unul dintre ei era preocupat de un concurs important la care urmează să participe. Era mândru că deja a trecut peste etape importante dar, în acelaşi timp, puţin speriat de urmări, de etapele şi mai grele care-l aşteaptă.

Târziu, după multe replici, după ce cineva şi-a cerut de câteva ori scuze că foloseşte termeni „de înfumurat” (ceea ce a făcut pentru o clipă să cred că am dat impresia că n-aş înţelege ce spune. Dar nu asta era ci „unii zic că mă dau eu mare şi folosesc termeni preţioşi. Dar aşa vorbesc eu, nu fac paradă cu nimic”), aveam să aflu că 6 persoane de la masă proveneau de la centrul de plasament. Şi brusc, viziunea mea s-a schimbat radical. Deh, prejudecăţile. M-am simţit prost pentru asta dar mi-am dat seama că nu-s singura, că nu numai eu m-am lăsat sau mă las, cu sau fără voia mea, ghidată de asta. Că altfel, nu s-ar mai explica toate acele materiale scrise sau filmate sau rostite, care prezintă oameni cu reuşite în diverse domenii şi la final auzi sau citeşti „ceea ce nu ştiţi e că a reuşit toate astea fără să aibă un picior sau o mână sau fără să fi văzut vreodată cum arată un televizor sau etc”. Ştiţi genul acela de materiale. Ei, asta mă face să cred că suntem mulţi cei care avem tendinţa de a privi altfel o reuşită a cuiva diferit. Dacă până la momentul ăla mi se păreau banalităţi poveştile despre şcoli absolvite, locuri de muncă, rate la bancă, după ce am realizat că 6 din 10 persoane erau oameni crescuţi fără părinţi, primul impuls a fost acela de a spune „wow”. De a-i privi altfel. Poate cu mai multă admiraţie. Ciudat, nu? Ca şi cum ar fi greu de crezut că ei le-ar putea realiza. Nu, nu credeam nici înainte de a-i cunoaşte că oamenii ca ei nu ar fi capabili. Dar acolo, pe moment, am avut tendinţa de a-i aprecia şi mai mult. Şi poate că n-ar fi fost greşit. Dar nici foarte bine nu ştiu dac-ar fi fost. Nu vi s-a întâmplat să vă stârnească admiraţia, să mă mire reuşita cuiva care are un ceva altfel în timp ce aceeaşi reuşită a cuiva numit stupid „normal” să vi se pară ceva ce nu iese din comun?

La un moment dat, vorbindu-se despre felul în care sunt ei percepuţi, despre modul în care unii aleg să îmbrace un talent în povestea tristă din spatele omului talentat, de parcă povara pe care-o cară îi dă şi mai mult talent, unul dintre ei a rostit, ca pe un monolog, ceva ce a cam dat cu mine de pământ deşi nu vorbea cu mine. Spun că a dat cu mine pentru că, în anumite puncte, aş fi fost convinsă de contrariu:
„măi, sunt unii care nu vor să priceapă pur şi simplu. Şi mi-aş dori să am o portavoce magică, să se audă-n toată lumea asta, că eu m-am născut om, la fel ca ei. Dacă eu n-am avut părinţi, nu înseamnă că sunt mai prost ca ei. Dar nici mai de admirat. Dacă ei s-au născut în familii normale şi au avut cadouri sub brad, nu au niciun merit. Asta nu-i face mai buni decât mine. Asta nu li se datorează şi nu le oferă dreptul de a mă trata cu superioritate. Dar nici eu nu am dreptul de a cere laude pentru că, fără să ştiu cum arată Moş Crăciun, am reuşit ceva-n viaţă.
Şi nu mai trataţi orfanii cu milă. Că le faceţi un rău imens. Mila oamenilor nu-mi aduce mie anii de copilărie şi nici părinţi iubitori. Eu acum sunt matur şi nu mai e cazul. Dar dacă unui orfan îi arăţi doar milă, îl faci să creadă că e demn de milă. Cu ce-a greşit el să nu merite şansa la o viaţă normală? Unii vor merge prin viaţă aşa, cerşind milă. Vor face din faptul că sunt orfani un motiv de a jongla cu sentimentele oamenilor. Alţii vor rămâne cu impresia că nu se vor putea ridica niciodată, că nu sunt demni sau suficient de buni pentru asta.
Nu mai încercaţi să daţi unui orfan iubirea părintească. N-aveţi cum. Şi nici nu ar şti ce să facă cu ea. A crescut fără iubire, nu-l sufocaţi. Trataţi-l de la egal la egal şi eventual, învăţaţi-l să iubească şi să ofere iubire. Că dacă încercaţi să i-o băgaţi pe gât, se îneacă.
Unui orb degeaba îi puneţi ochi de sticlă. Nu va putea vedea. Vreţi să îl ajutaţi? Îl luaţi de mână şi îl învăţaţi să se descurce în beznă. Îi spuneţi prin ce colţ de cameră sunt obstacole şi îi staţi alături”.
Eu mă abţin de la comentarii.

Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, fata de lângă mine, care a trecut prin nişte episoade inimaginabile, mi-a spus că îmi mulţumesşte că nu mi-e ruşine să stau cu ei la masă. Şi abia atunci mi s-a făcut ruşine. Teribilă ruşine. De mine.

Foto