„Nu-i puneţi orbului ochi de sticlă”

1Există întâlniri cu oameni care-ţi fac ziua mai frumoasă. Pur şi simplu pentru că ei sunt frumoşi. Sau pentru că au pregătită o vorbă bună. Sau pentru că au darul de a te face să-ţi ridici privirea. Sau pentru că în acel moment, ai nevoie de ei. Există întâlniri care-ţi umplu sufletul şi-ţi dau puterea de a mai face un pas în faţă după o perioadă de bâjbâit prin ceaţă. Pentru că îţi lipsea privirea, atingerea sau cuvântul, acel cuvânt. Pentru că-ţi era dor. Şi reîntâlnirea-ţi e gură de oxigen. Şi există întâlniri care, deşi pe moment te imobilizează şi-ţi blocheză simţurile, încet-încet, te iau de mână şi parcă-ţi leagănă universul cu lecţiile de viaţă care reies din fiecare gest, fiecare propoziţie, fiecare privire. Despre cea din urmă vreau să scriu. Pentru că m-a marcat. M-a scuturat şi m-a pus la loc, mi-a împrăştiat prejudecăţi şi mi-a reconstruit convingeri.

Doi oameni frumoşi şi talentaţi şi buni şi calzi care, după ce-au smuls ropote de aplauze, se întrebau dacă chiar le meritau şi îi mulţumeau lui Dumnezeu că nu au dezamăgit, au hotărât să se relaxeze la o cafea. Undeva, la o terasă. S-au făcut trei mese, că era mare grupul. Discuţii normale despre servicii şi caniculă, despre trafic şi cărţi, despre copii şi vedete. Deşi nu cunoşteam decât două persoane, mi-a fost uşor să intru-n vorbă cu toţi, în ciuda timidităţii care mă caracterizeaă şi care mă împiedică să vorbesc neîntrebată. Cu ei mi-a fost uşor. Au fost extrem de calzi şi familiari încă de la „eu sunt x, îmi pare bine!„. Unele discuţii prea serioase, altele poate prea copilăroase dar nimic ieşit din comun. Ce vorbeşte mai toată lumea la o cafea, un suc, o bere. Unul dintre ei era preocupat de un concurs important la care urmează să participe. Era mândru că deja a trecut peste etape importante dar, în acelaşi timp, puţin speriat de urmări, de etapele şi mai grele care-l aşteaptă.

Târziu, după multe replici, după ce cineva şi-a cerut de câteva ori scuze că foloseşte termeni „de înfumurat” (ceea ce a făcut pentru o clipă să cred că am dat impresia că n-aş înţelege ce spune. Dar nu asta era ci „unii zic că mă dau eu mare şi folosesc termeni preţioşi. Dar aşa vorbesc eu, nu fac paradă cu nimic”), aveam să aflu că 6 persoane de la masă proveneau de la centrul de plasament. Şi brusc, viziunea mea s-a schimbat radical. Deh, prejudecăţile. M-am simţit prost pentru asta dar mi-am dat seama că nu-s singura, că nu numai eu m-am lăsat sau mă las, cu sau fără voia mea, ghidată de asta. Că altfel, nu s-ar mai explica toate acele materiale scrise sau filmate sau rostite, care prezintă oameni cu reuşite în diverse domenii şi la final auzi sau citeşti „ceea ce nu ştiţi e că a reuşit toate astea fără să aibă un picior sau o mână sau fără să fi văzut vreodată cum arată un televizor sau etc”. Ştiţi genul acela de materiale. Ei, asta mă face să cred că suntem mulţi cei care avem tendinţa de a privi altfel o reuşită a cuiva diferit. Dacă până la momentul ăla mi se păreau banalităţi poveştile despre şcoli absolvite, locuri de muncă, rate la bancă, după ce am realizat că 6 din 10 persoane erau oameni crescuţi fără părinţi, primul impuls a fost acela de a spune „wow”. De a-i privi altfel. Poate cu mai multă admiraţie. Ciudat, nu? Ca şi cum ar fi greu de crezut că ei le-ar putea realiza. Nu, nu credeam nici înainte de a-i cunoaşte că oamenii ca ei nu ar fi capabili. Dar acolo, pe moment, am avut tendinţa de a-i aprecia şi mai mult. Şi poate că n-ar fi fost greşit. Dar nici foarte bine nu ştiu dac-ar fi fost. Nu vi s-a întâmplat să vă stârnească admiraţia, să mă mire reuşita cuiva care are un ceva altfel în timp ce aceeaşi reuşită a cuiva numit stupid „normal” să vi se pară ceva ce nu iese din comun?

La un moment dat, vorbindu-se despre felul în care sunt ei percepuţi, despre modul în care unii aleg să îmbrace un talent în povestea tristă din spatele omului talentat, de parcă povara pe care-o cară îi dă şi mai mult talent, unul dintre ei a rostit, ca pe un monolog, ceva ce a cam dat cu mine de pământ deşi nu vorbea cu mine. Spun că a dat cu mine pentru că, în anumite puncte, aş fi fost convinsă de contrariu:
„măi, sunt unii care nu vor să priceapă pur şi simplu. Şi mi-aş dori să am o portavoce magică, să se audă-n toată lumea asta, că eu m-am născut om, la fel ca ei. Dacă eu n-am avut părinţi, nu înseamnă că sunt mai prost ca ei. Dar nici mai de admirat. Dacă ei s-au născut în familii normale şi au avut cadouri sub brad, nu au niciun merit. Asta nu-i face mai buni decât mine. Asta nu li se datorează şi nu le oferă dreptul de a mă trata cu superioritate. Dar nici eu nu am dreptul de a cere laude pentru că, fără să ştiu cum arată Moş Crăciun, am reuşit ceva-n viaţă.
Şi nu mai trataţi orfanii cu milă. Că le faceţi un rău imens. Mila oamenilor nu-mi aduce mie anii de copilărie şi nici părinţi iubitori. Eu acum sunt matur şi nu mai e cazul. Dar dacă unui orfan îi arăţi doar milă, îl faci să creadă că e demn de milă. Cu ce-a greşit el să nu merite şansa la o viaţă normală? Unii vor merge prin viaţă aşa, cerşind milă. Vor face din faptul că sunt orfani un motiv de a jongla cu sentimentele oamenilor. Alţii vor rămâne cu impresia că nu se vor putea ridica niciodată, că nu sunt demni sau suficient de buni pentru asta.
Nu mai încercaţi să daţi unui orfan iubirea părintească. N-aveţi cum. Şi nici nu ar şti ce să facă cu ea. A crescut fără iubire, nu-l sufocaţi. Trataţi-l de la egal la egal şi eventual, învăţaţi-l să iubească şi să ofere iubire. Că dacă încercaţi să i-o băgaţi pe gât, se îneacă.
Unui orb degeaba îi puneţi ochi de sticlă. Nu va putea vedea. Vreţi să îl ajutaţi? Îl luaţi de mână şi îl învăţaţi să se descurce în beznă. Îi spuneţi prin ce colţ de cameră sunt obstacole şi îi staţi alături”.
Eu mă abţin de la comentarii.

Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, fata de lângă mine, care a trecut prin nişte episoade inimaginabile, mi-a spus că îmi mulţumesşte că nu mi-e ruşine să stau cu ei la masă. Şi abia atunci mi s-a făcut ruşine. Teribilă ruşine. De mine.

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

53 de răspunsuri la „Nu-i puneţi orbului ochi de sticlă”

  1. Ivy zice:

    Nu ai de ce să-ți fie rușine. Nu ție, ești o femeie fără prejudecăți si sunt sigură că apreciezi oamenii după fapte, nu după port sau ca stiu sa folosească furculița de peste.

    Apreciază

  2. Orfanii si vaduvele,defavorizatii,marginalizatii,exclusii,sistemelor politico-economice ale lumii,au fost,sunt si vor fi întotdeauna,în centrul atentiei lui Dumnezeu.

    Apreciază

  3. iosif zice:

    Iar te-am ofensat ! Inconstientul de mine ! Îmi cer iertare,draga Potecuta si … tac !

    Apreciază

  4. Adriana zice:

    …acum tac, tac citindu-te și recitindu-te. Parca as vrea sa zic ceva, dar mi-am inghitit cuvintele. Si uite asa, alte ganduri se cuibaresc in minte, alte coate date unor preconcepții…

    Apreciază

  5. doar verde zice:

    Deci și ea a simțit frumusețea sufletului tău!

    Apreciază

    • Nu ştiu dacă în cazul ăsta mai putem vorbi de mine, de frumuseţea (dacă există) sufletului meu.
      Eu vreau să cred că a înţeles că îmi e dragă şi o admir. Şi că nu contează nici culoarea pielii şi nici statut social atunci când eu îi simt pe oameni… Oameni!
      Mulţumesc mult! 😉

      Apreciază

  6. opantazi zice:

    Eu nu-i privesc cu mila pe oamenii astia, ci cu o infinita admiratie. Dar la fel privesc orice om, cu sau fara parinti, care si-a depasit conditia. Cu admiratie privesc o mama care-si creste singura copilul, o femeie care reuseste sa se desprinda dintr-o relatie toxica, un copil care merge kilometri pe jos pana la scoala si invata la lumina lumanarii, un om care se lupta cu o boala crunta si reuseste sa invinga, un prieten care iti este alaturi la bine si la greu…
    Recunosc, uneori imi este rusine. Rusine ca nu pot sa fac mai mult. Pentru mine si pentru altii.

    Apreciat de 4 persoane

  7. Fata Verde zice:

    Revolta lor este și nu este îndreptățită. În general, admirația este mai mare pentru cineva care a atins anumite performanțe în condiții mai grele. Având în vedere că nu au beneficiat de o educație primită într-o familie armonioasă, de sprijinul material al părinților, ca alții, de un climat afectiv constructiv, sunt cu atât mai demni de admirație. Potențialul individual nu e suficient în dezvoltarea individului. Educația și mediul își spun cuvântul în devenirea acestuia. Nu e milă, practic sunt persoane din categorii defavorizate care și-au depășit condiția, cum spunea cineva mai sus. La fel de bine, indivizi care au trăit într-o familie normală și care au beneficiat de toate condițiile favorabile, pot să nu se remarce prin nimic deosebit, ba să-și bată joc și de ce au avut. 🙂
    În ceea ce privește prejudecățile, prefer să mă abțin. Eu mai am multe de învățat/corectat. Cred că dacă eram în locul tău, la masă, mi s-ar fi citit, involuntar, pe chip 😉 .

    Apreciat de 1 persoană

    • Absolut. E vorba de mai mulţi factori aici, nu doar de lipsa sau prezenţa părinţilor.
      Nu neaparat de o mare realizare era vorba sau de o performanţă. Că mi se părea normal să spună omul că are un serviciu şi o diplomă. Când a spus, total întâmplător, de centru, am ridicat o sprânceană. Brusc, s-a schimbat viziunea şi a devenit ceva special serviciul lui şi diplomele. Şi aici m-am ruşinat. Că… de ce am prejudecăţi?
      Nu ştiu dacă au citit asta, dar crede-mă că a fost o mirare, cum am scris. Nu vocală. Dar a fost.

      Apreciat de 1 persoană

  8. papagigli zice:

    Mi-ar fi usor sa-i dau dreptate tipului respectiv, dar n-am s-o fac, pentru ca eu spun ce cred, nu ce da bine la public sau ce e corect dpdv politic.
    In general, persoanele care au un handicap, indiferent de ce gen, sunt mai suspicioase, mai tenace si poseda o rautate, poate involuntara, generata de acel handicap. Si pentru a evita critica „moralistilor” o sa amintesc faptul ca marea majoritate a actelor antisociale au ca autori persoane handicapate. Fizic sau mental. Pot da exemple, la nevoie 😆
    Mai mult, handicapatii incearca sa profite de pe urma handicapului. Poate nu toti, dar cei mai multi. De asemenea, multora le place sa-ti vorbeasca sau aminteasca de faptul ca sunt handicapati si de ordilul prin care trec dpdv psihic. Si daca asta n-o fi insemnind ca-si doresc sa fie compatimiti, nu stiu cum altfel se poate traduce.
    Asa ca, atunci cind intri in contact cu un handicapat parerea mea e ca trebuie sa procedezi cu mult tact, dar si cu naturalete, pentru a nu te trezi cu cine stie ce reprosuri si acuze. Pina si monologul tipului a fost o lamentare si-o acuza, daca analizezi ce si cum o spune. E in fond sclipitor, pentru ca in acelasi timp evidentia si faptul ca ei reusesc in conditii de handicap, ceea ce noi reusim bucurindu-ne de normalitate. O poti numi ingimfare? As zice ca da.
    Nu prea am inteles care era motivul pentru care te-ai simtit rusinata. In fond, afirmatia tipei, prin inoportunitatea ei, avea tocmai scopul sa-ti produca acel sentiment de vinovatie pe care ti-l atribuia. Deci, nu tu te considerai superioara, ci ea dorea sa te faca s-o constientizezi, printr-o afirmatie, aparent banala.
    Ar fi multe de spus, dar si asa cred ca mi-am pus din nou lumea „buna” in cap 😉

    Apreciat de 2 persoane

    • Papagigli, ai spus într-un comentariu că ai uitat incidentul. Speram să fie aşa. Nu cred că e cazul să-mi reaminteşti acum la fiecare comentariu. Mi-am pus deja cenuşa în cap deşi, repet, nu m-am referit la tine.
      Eu am uitat. Inclusiv aia cu muşcatul.
      Ăaa, da. Ai dreptate. Dar în cazul lor care e handicapul? Că sunt orfani? Doar întreb. Că nu stiu în ce măsură asta e din categoria handicapului.

      Apreciat de 1 persoană

      • papagigli zice:

        Potecuto, eu nu am continuat nimic. Cind am spus „moralisti”, m-am referit la ceea ce te-a deranjat si pe tine, ceva mai sus. Ba mai mult, si ar trebui sa apreciezi asta, sunt comentatoare care continua insinuarile si a propos-urile si carora m-am abtinut sa le raspund, desi o cam merita. Dar daca ti-am promis, m-am tinut de cuvint.
        Referitor la subiect, handicapul consta in dragostea parinteasca de care au fost privati. Dragoste de care majoritatea celor de pe aici am beneficiat. Intimplarea a facut sa umblu prin orfelinatele romanesti prin 1990. Ei bine, e foarte greu sa-ti imaginezi cam cum erau tratati copiii in acele asezaminte „binefacatoare”. Asa ca, ei sunt probabil mult mai handicapati ca altii, chiar daca nu prezinta dezabilitati fizice.

        Apreciat de 1 persoană

        • Aaaam înţeles! E perfect. Gata!
          Hmm… nu am fost niciodată în orfelinate dar am auzit despre orori. Sigur, asta nu se poate compara cu ce ai văzut tu sau alţii care au fost. Cumva, mă bucur că n-am fost.
          Am avut o vecină care avea o fată născută cu retard mintal. O vreme fata a stat la o instituţie din asta, nu-i zicea orfelinat, poate mă ajuţi tu. Era pe vremea comunismului şi cam toţi copiii erau duşi acolo. Nu au mai rezistat şi am înţeles că au luat-o cumva pe risc. Dar am înţeles că erau legaţi cu lanţuri de calorifer şi asta-i doar partea soft.
          Nu ştiu, oare ei, cei crescuţi fără părinţi, nu manifestă iubire mult mai multă-n jur tocmai din cauza acestui mare gol din viaţa lor? Oare merge şi la ei ca la cei despre care se spune că dacă cresc în violenţă, violenţă vor oferi?
          Tipii pe care-i ştiu, fată şi băiat, sunt lipicioşi tare, se apropie repede de oricine le acordă atenţie, te copleşsc cu drăgăşenii. Dar nu să profite. Cel puţin nu până acum. Sunt iubăreţi, adică. Poate diferă şi de la caz la caz.

          Apreciază

          • papagigli zice:

            Lanturi n-am vazut si nici nu stiu cum se numesc institutiile respective, dar daca ai vazut evrei rugindu-se la Zidul Plingerii, e atunci cam asta faceau si copiii in orfelinate. Se bitiiau in fata si-n spate tinindu-se cu minutele de vergelele patuturilor. Iar femeile, care-i ingrijeau, se purtau cu ei cam cu te porti cu-n animal fioros. Asta pina cind observau ca sunt observate. Atunci deveneau ceea ce ar fi trebuit sa fie. Sunt multe de povestit, din nefericire. Dar orfelinatele, in general, erau pepinierele viitorilor infractori, tocmai din cauza tratamentului la care erau supusi copiii. Puscariile fiind centrele de perfectionare.
            Da, evident ca lipsa afectiunii si „dresajul” la care erau supusi ii inraiau si probabil ca-i faceau sa-i urasca pe cei ce nu indurasera acelasi tratament.
            Cred ca s-ar putea face o paralela. Dupa revolutie sau ce-o fi fost aia din ’89, multi il urau si respingeau pe Ratiu pentru ca „n-a mincat gheare de gaina, ca noi”. E cam acelasi lucru, as zice.

            Apreciază

  9. illusion zice:

    Astfel de oameni trebuie admirati si doar atat! Au razbit, cand multi ii vad din start drept o cauza pierduta… dar nu sunt asa: sunt la fel ca noi! Iar tu, potecuta, nu vad de ce sa-ti fie rusine! Esti un om minunat!

    Apreciază

    • Li se acordă şanse puţine pentru că şi ideea de centru de plasament e destul de în ceaţă. La 18 ani sunt lăsaţi pe-afară. Dacă până atunci au făcut şcoală şi au reuşit să se pună pe picioare, bine. Dacă nu, în stradă cu ei. Şi odată ajunşi în stradă… asta e.
      Mulţumesc frumos! Ei, mai am şi eu neputinţele mele…

      Apreciază

  10. Mugur zice:

    A spus-o și Fata Verde mai sus. Acești oameni merită respectul și admirația noastră pentru că au reușit în condiții mai grele decât noi.
    Pe de altă parte, nu trebuie să-ți fie rușine, căci sentimentele negative tot dinspre ei ne-au sosit, cum bine spune Papagigli. Pe unii, handicapul îi face mai răi, mai agresivi. Care handicap? Faptul că nu au părinți le-a fost handicap în copilărie și tinerețe, fie și numai datorită răutății colegilor. Le-a lipsit afecțiunea părinților și a familiei.

    Apreciat de 1 persoană

    • Hmm. Da, Mugur. Ştiu, am înţeles şi părerea ta şi a lui papagigli, la fata noastră verde ajung imediat. Dar cum îl întrebam pe papagigli, nu e efectul invers? N-au avut iubire şi tocmai de aia o dau peste tot? În sensul bun, desigur.
      Sunt oameni care nu pun gura pe alcool pentru că au avut un tată beţiv care venea acasă şi le bătea mama şi pe ei. Alţii, din contră, copiază că altceva nu ştiu. Asta ţine de educaţie sau de resursele interioare?
      Da, unii sunt agresivi. Poate că se apără aşa.
      Exact despre asta am vrut să spun. Dar nu cred că mi-a ieşit. Că au făcut un lucru normal dar în condiţii mai grele, îi face demni de admirat. Nu de milă.
      Ai punctat bine şi mai clar. Îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

      • Mugur zice:

        Iubirea le-a lipsit, așa că ei încă mai caută iubire și comportament părintesc în jurul lor. Unii s-au legat între ei cu iubire frățească, în ciuda faptului că nu au același sânge. Caută ceea ce le-a lipsit în copilărie! Unii.

        Am înțeles ce-ai vrut să spui, așa cum am înțeles de unde-ți venea și rușinea de care ai spus. Există în noi unele resentimente pornite de nu știu unde, din cauza societății în care trăim, din cauza prea multor exemple negative furnizate de media, din cauza…

        Încă o dată, cei care au reușit, merită respectul și admirația noastră!

        Apreciat de 1 persoană

  11. dordefemeie zice:

    Ne nastem oameni dar ne si formam de-a lungul vietii, cel mai mult in copilarie. Greutatile ne fac mai puternici, asa si cu acesti copii care nu l-au cunoscut pe Mos Craciun. De multe ori realizeaza mai mult in viata decat un mic razgaiat, care a primit mereu tot ce si-a dorit. Greseala e a parintilor, copii nu au nicio vina, dar stim cu totii cat e de greu sa-i refuzi copilului ceva, cand iti permiti sa-i cumperi.

    Apreciază

    • Nu am copii dar sunt convinsă că n-aş rezista să nu-i ofer dacă-aş avea posibilitatea. O fi asta o greşeală dar când nu rezişti, nu rezişti.
      Sunt şi cazuri de copii care cresc cu ambii părinţi dar le e mai rău decât celor despre care vorbeam eu. Şi ei, uneori, se descurcă. Se ridică şi-şi văd de drum. Nu ştiu ce-i mai rău. Şi nu vreau să vorbesc cu păcat. Să creşti fără părinţi sau terorizat de ei? Sigur, sunt extreme şi exagerez. Dar există şi cazuri de copii maltrataţi de mamele sau taţii lor.
      Mulţumesc frumos!

      Apreciat de 1 persoană

  12. Oana zice:

    Există întâlniri care te fac mai atent la nuanțe. E o binecuvântare să ai astfel de întâlniri…
    Un gând bun, Potecuț!

    Apreciază

  13. Potecuto, cand stii cum e sa nu ai nu stii sa faci diferenta… cei care au parinti nu stiu ce inseamna sa nu ii ai si invers. pe partea cealalată în tot răul există un bine, eu una nu am, dar sunt mai fericită și mai împlinită decât mulți care îi au pe amandoi părinții…. cred că până la urmă totul ține de noi ca persoane ce cale urmăm în viață. Și nu mi se pare că ai greșit cu ceva, e în firea umana sa aibă milă… sau nu?

    Apreciază

    • Nautilus zice:

      Am cunoscut câțiva tineri „proveniți” din centrul de plasament. Față de ceilalți, mi s-au părut ceva mai naivi, mai ușor de manipulat afectiv. Nu cred că vreunul din ei ar putea ajunge vreodată blazat ca un dandy. Mi-am dorit atunci să aibă parte de oameni buni în viață, să se lupte mai puțin cu răutatea omenească. Celor care cred că experiențele negative te călesc și fac bine, le recomand să mănânce un kkt. Mare.

      Apreciază

      • Probabil cei care spun asta n-au avut parte de experienţe negative. Sau, mă rog, au transformat un incident oarecare într-o tragedie şi atunci au tras concluzia că te căleşte aşa ceva.

        Apreciază

      • Sa stii ca nu toate experientele negative sunt rele, adica toti invatam zilnic cate ceva… si apoi da, pot sa iti zic cu siguranta ca tututor le-ar placea sa aiba oameni buni aproape si parte de mai putina rautate, dar in lumea asta unde toti dau cu gura cine isi mai aduce aminte sa fie Mos Craciun in mijlocul lui iulie? Poate am fost un pic prea directa si imi cer iertare, dar chiar cred cu tarie ca fiecare experienta ne ajuta sa ne formam ca oameni si orice fapta se plateste 😉

        Apreciat de 1 persoană

    • Câtă dreptate ai! Când te afli într-o singură tabără e greu de descris ce e dincolo. Poţi bănui doar. Dar, în astfel de cazuri, de multe ori tendinţa de a deforma e mare. Şi nu e de condamnat.
      Îţi mulţumesc mult, fluturaş! Tu ştii şi înţelegi. Şi tare îţi mulţumesc că ai lăsat un semn!

      Apreciat de 1 persoană

  14. Cred că mulți am trecut prin astfel de experiențe, dar sunt lecții de viață. Din „fericire” eu am fost și de-o parte și de cealaltă a unor astfel de trăiri, dar tot nu pot să spun că le înțeleg pe deplin. Oamenii sunt cu atât mai ambițioși, cu cât au mai multe obstacole în plus de trecut, doar dacă au și caracterul necesar. Dacă se lasă în voia sorții, fără să lupte pentru a-și găsi menirea, nu mai contează calitățile cu care i-au înzestrat genele sau natura, dar nici dizabilitățile nu-i ajută deloc. Dar și mulți din cei cei dotați de la natură, nu prea depun efort pentru a ajunge la performanțe, ci se mărginesc la ceea ce au din start.
    Un articol de nota zece, Potecuță!

    Apreciat de 2 persoane

    • Şi eu cred că depinde de la caz la caz. Fiecare individ se ridică sau rămâne pe loc, în funcţie de mai mulţi factori. Cred că tocmai de aia ar fi bine să le fie acordate şanse egale, indiferent de mediul din care provin. Sigur, excepţiile nu întăresc întodeauna regula. Dar când vorbim de oameni, e mai greu să tragem concluzii după aparenţe.
      Mulţumesc, Petru! O zi frumoasă!

      Apreciat de 2 persoane

  15. Fabiola Ion zice:

    Ca de obicei, jos pălăria! Da, eu admir oamenii care trec prin astfel de cumpene în viață și au zâmbetul pe buze. Poate chiar mă-ndrăgostesc de ei. Cât despre melodie… Știi cât de mult îmi place de Iordache? Oaiii, m-ai uns la inimioară.

    Apreciază

  16. CarmenP zice:

    Amintiri din centru…Chiar in perioada anilor ’90, am stat, eu si unul dintre fratii mei, intr-un centru de plasament, 4 ani (eu aveam aproape 2 ani si am stat pana la 6 ani). Nu eram orfani si nu are importanta cum am ajuns acolo. Cert este ca nu-mi aduc aminte maltratarile si legaturile de calorifer. Posibil sa fi existat si chiar sa mai existe astfel „practici” dar nu in acel centru. Imi aduc aminte perfect cum o ingrijitoare ma adora, fara sa exagerez, ma lua la sfarsit de saptamana la ea acasa, dormeam cu mama ei, care era la fel dragastoasa cu mine, ma iubeau mult si isi doreau sa ma adopte insa mama nu si-a dat acordul asa ca nu am fot adoptata.
    „Omul sfinteste locul” – exista oameni care pot face infernul rai. Imi mai aduc aminte cum acea ingrijitoare ma tinea pe genunchi si imi arata fotografii cu mama si tata si ma intreba daca stiu cine sunt? iar eu raspundeam vesela ca stiu, apoi ne masuram mainile sa vedem daca am mai crescut si ea ma lasa sa-mi pun degetele mai sus decat ale ei ca sa ma multumeasca pe mine „Vai, cat ai crescut! ce mana mare ai, este chiar mai mare decat a mea!”. Despre ceilalti copii nu-mi amintesc mare lucru, stiu ca nu eram foarte multi, erau doua corpuri de cladiri si intr-unul eram fetele iar in celalat corp erau baietii, ne întâlneam la masa si pentru ca aveam un frate, îngrijitoarele aveau grija sa ne aseze impreuna la masa. Mai stiu ca era o mama tiganca care tot venea sa-si vada copiii si pleca urland ca nu vor sa-i dea copiii, nu stiu conditiile in care i-au luat copiii, nu era o peroana agreabila, mirosea a gunoi si venea chiar cu sacii de gunoi dupa ea, ii lasa la intrare :)…O lasau de fiecare data sa-si vada copiii si o sfatuiau sa vina mai rar ca le face rau copiilor pentru ca de luat acasa nu-i va putea lua…Am fost la mare, imi amintesc ca am mers la mare noaptea cu trenul, imi amintesc ca am vizitat Castelul Peles(am stat in centru de plasament din Sinaia)…aveam activitati diverse si frumoase…Imi mai amintesc serile in care stateam la televizor si ne uitam la Dallas, Sailor Moon….pentru mine a fost un vis frumos perioada in care am stat in centrul de plasament, dupa ce am fost luata de parinti, de la varsta de 6 ani nu am mai vizitat nimic, nu am fost in tabere scolare, nu am mai vazut marea decat dupa ce m-am casatorit. Nu aveam televizor pentru ca nu aveam electricitate, nu am avut in perioada scolii, ne-am racordat abia dupa ce am terminat liceul.
    Am avut, in aceeasi perioada, un alt frate mai mic, care a fost dus, inainte de a implini varsta de 1 an, intr-un alt centru de plasament (Baicoi). Ne-au luat pe toti odatata dupa 4 ani, iar in timp ce noi, cei care am fost la Sinaia, eram fericiti, eram destepti, stiam cantecele multe, poezii, joculete, celalalt frate, cu 1 an mai mic decat mine, avea semne de rani in cap, se legana cum spunea cineva mai sus, iar de cantecele si poezioare nici urma…Spre rusinea mea nu l-am intrebat niciodata ce-si aminteste despre acel centru, nici nu cred ca am sa o fac vreodata, pentru ca, evident, eu am fost mai avantajata in locul unde am fost. Acel loc mi-a marcat intregul parcurs din copilaria mea…aveam la ce visa, stiam ca se poate trai si altfel… El, bietul de el, a ramas in urma, mintal vorbind…acum tot incearca sa ma convinga sa-l ajut sa dea de permis iar eu stiu ca-i pericol public si nu-l incurajez 😦 Am concluzionat ca indiferent de regimul politic, de finantele alocate unui centru de plasament „Omul sfinteste locul”. Totusi, este de ajuns ca unul sa fie „tartorul” cum se spune, ca toti vor devenii ca el. Si in astfel de situatii tartorul este directorul. Suntem oameni si copiem comportamente, ar fi minunat daca le-am copia doar pe cele bune.
    Imi cer scuze ca am scris asa mult si multumesc celor ce au avut rabdarea sa citeasca pana la final.
    PS: Nu am blog :)…am primit o notificare care-mi zicea ceva de acces la vizualizarea blogului…nu am, este doar un cont ce ma ajut sa postez pe bloguri fara sa folosesc facebook 🙂 🙂 🙂

    Apreciază

    • Carmen, cum aş putea eu să îţi mulţumesc că ai împărtăşit asta cu noi? Şi cine-ar fi mai îndreptăţit să vorbească despre toate astea dacă nu tu?
      Mă bucur că nu ai cunoscut partea întunecată a acelor centre. Fata de care aminteam în text mi-a povestit lucruri absolut îngrozitoare. Mă bucur că ai avut parte de oameni buni lângă tine şi da… omul sfinţeşte locul! 😉
      Eu am dat cerere. Am crezut că ai blogul activ şi cum apare privat, am îndrăznit să cer voie la tine. Am înţeles acum că nu scrii.
      Mulţumesc mult încă o dată!

      Apreciat de 1 persoană

  17. Monik zice:

    Eu admir oameniiputernici idiferent de mediul din care provin. Si imi spun in gand dau cu voce tare ca as vrea sa fiu ca ei.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s