Saramură şi pisici

Acum vreo un’, doi, trei, patru, cinci, şase… mulţi ani, la un control de rutină gen „apasă butonelul când auzi în cască un sunet” şi „ce literă e aia de pe rândul 3 din stânga?”, am trecut cu brio tot ce se putea trece cu brio. Aşa cevaaa… mai că mi-ar fi dat coroniţă şi alta nu. Nu mi-a dat că n-aveau dar, la schimb, mi-a spus tanti doctor că citez „dacă o ţineţi tot aşa, în cel mult 4 ani, nu veţi mai trece testul cu nota 10”. N-am înţeles decât prima parte şi… n-am mai trecut deloc pe-acolo. Să fiu sigură. Deşi presimt eu c-aş fi trecut. Că pe butonelul ăla se apasă ca pe pix şi aş fi ţinut-o-ntr-un ţăcănit continuu. Eu cred că era invidioasă tanti aia pe simţurile mele ascuţite, altfel nu ştiu ce-ar fi avut ea să-mi spună mie aşa ceva. Aşa.

Staţi că nu mai văd rându’. Ce spuneam? Ah, da! Lume rea, domn’le, lume rea. Medici fără pic de cord. Că de văzut, aud orice, în special ce vreau eu. Restu’ merge şi pe nimereală. Dar eu altă problemă am. Tot mai mult încep să cred că m-au încurcat la maternitate şi eu sunt de fapt o mezzosoprană. Dar cum la mama i-au dat alt copil, cineva face vocalize pe marile scene ale lumii în locul meu şi eu mă chinui într-o adâncă stare de afoneală şi eul meu interior şi personal iese la suprafaţă numai când dorm. Să vă explic:

Am visat. Cu ochii închişi. Că ce visez cu ei deschişi… şi cum vă spuneam, am dormit şi am visat. Nu-i vorbă, ăsta e unul dintre cele mai grele lucruri, e cu muncă şi sudoare dar nu am pretenţia la o stea pe Walk of Fame pentru deosebita mea realizare. Dacă-mi aduc bine-aminte, am mai visat o dată. Pardon, v-am mai spus o dată despre un vis din categoria „sărăcuţa de ea, Doamne fereşte!”. De data asta nu voi insista pe detalii, altceva mă interesează. Adică, nu-i nimic ieşit din comun să visezi pisicuţe cu căciuli de Moş Crăciun pe cap, care aterizează pe pervaz, nu? Şi nu-i deloc neobişnuit ca tu, om cu pretenţii de adult, să vezi în ghemotocul ăla de blană un terorist care vrea să atenteze la puişorii de rândunică proaspăt ieşiţi din ou, nu? Nu e cazul să caut simbolistica cuibului de rândunici şi să-i găsesc corespondent în viaţă că el chiar există la geamul meu. De unde a apărut pâţâcuţa aia şi de ce avea căciulă de Moş Crăciun şi ce căuta ea la geamul meu, nu ştiu, nu mă interesează, e treaba ei. Eu am luat-o cu grijă să nu cadă sau să nu-mi pape puişorii şi am plecat cu ea-n braţe să bat din uşă-n uşă la vecini, să înapoiez lăbuţele rătăcitoare. Nu ştiu ce-am mai făcut cu sursa mieunelilor că visul şi-a schimbat brusc direcţia, a făcut un viraj la dreapta şi …

şi aşa cum fac marii poeţi şi compozitori când le vine o idee şi nu vor să le scape, m-am trezit, am luat telefonul, am apăsat rec şi am dat drumul la creaţie. Rar se întâmplă să-mi amintesc în detaliu când visez ceva. Am mai păţit o dată, am visat o poezie şi în vis părea o capodoperă dar dimineaţa mai ştiam doar „între două respiraţii” şi atât. De data asta am ştiut tot. Bine, veţi vedea că nici nu era mare lucru de reţinut dar până şi melodia o ştiam, ceea ce… e mare lucru în cazul meu. Că ştiţi că mi se mai pune pata şi vă bat la cap să mă scoateţi de sub ea că eu nu mă descurc.
Cum e bine să ţinem cont de „pentru sănătatea dumneavoastră, evitaţi consumul exagerat de”, din respect şi preţuire, nu vă pun înregistrarea. Nici nu ştiu cum dar e mai elegant să spun că nu o fac pentru că mi-e milă de emoţiile voastre. Aş fi vrut să aflu şi de unde am eu în cap melodia, dacă vi se pare cunoscută etc. Dar pot trăi şi fără amănuntul ăsta că problema-i alta, studiul de caz se concentrează pe versuri. Despre melodie vă pot spune că e foarte lentă la început, se lălăie cuvintele şi apoi… ultimul vers se cântă cât se poate de repede. Mno.
Atenţie, urmează versurile: nu. Staţi să mai trag de timp să prind curaj. Măi, aţi înţeles că eu am visat, da? Am visat şi mâţe deghizate-n moş, şi pe mine speriată că mâţa aia sub acoperire îmi va nimici ciripitoarele înaripate de la geam, şi apoi pe mine cântând de zor o melodie din zona zurli, atenţiune, atenţiune, accelerăm.

Mămici şi/sau tătici care aveţi acasă copii între 0 şi 12 ani, vă rog eu frumos, cu glas de privighetoare şi ochi de mieluşel, dacă ştiţi ceva, să mă liniştiţi, să-mi spuneţi că există undeva aşa ceva, că se învaţă la creşe sau în maternităţi, că poate am auzit-o undeva-n taxi sau la festivalul de la Mamaia. Vă rog eu să-mi spuneţi că nu mintea mea a frământat aşa ceva!
Dragii mei, versurile pe care le cântam atât de hotărât şi cu talent, încât le ştiam perfect şi când m-am trezit şi pe care le-am mai ascultat o dată în speranţa că nu e chiar atât de rău, sună cam aşa. Repet, că e important: la început se cântă legănat, aşa ca fetele de la Căpâlna. Ultimul vers e repede-repede. Sunteţi pregătiţi? Iete capodoperă (să nu cumva să o fure cineva să facă hit din ea că ne supărăm):
Varaaaaa prinde peeeeşteee
Toamnaaaa prinde peşteeeee,
Iarnaaaa prinde peşteeeeee,
Primăvara prinde iar!!
Varaaaa prinde peşteeee,
Toamnaaaaa prinde peşte….” 😉
Sooo. Cine prinde peşte, de unde şi mai ales, ce face domn’le cu atâta peşte? No, să mai visaţi şi voi continuarea că mie mi-a ajuns.
Mă ofer să fiu şoricel de laborator pentru un student la psihologie, psihiatrie, agronomie.

Şi la final: hepi bărzdei, America, uerevăr iu ar!
Mda, tare mi-a mai plăcut mie Gary Cole la vremea lui. Eheiii, ce mai suspinam… 😳

Foto