Jurnal de luni

O fi ea luni, dar asta nu-nseamnă că nu ne-nvaţă. Ba, ne. Şi-ncă de cu noaptea-n cap. Ca să ne luminăm. E drept că poate nu e vorba chiar de lecţii dă viaţă, dar cu siguranţă sunt pe chelea noastră. Că de aia-i  ea luni. Altfel, s-ar numi vineri ş-ar fi un „jomanfiş” din ăla franţuzesc. Dar nu. Ce-nveţi lunea, apăi îi bine să-ţi aminteşti şi marţea, ca să nu uiţi miercurea. Io am învăţat că în primul şi-n primul rând, nu contează ce vezi, ce auzi, ce miroşi sau ce simţi când te uiţi pe geam. Îi mai important ce-ţi spune primul gând când deschizi dulapul. Mie mi-a spus prima dată să mă pun la loc la somn dar asta-mi spune în fiecare dimineaţă aşa că ăsta nu se pune. Al doilea mi-a spus bluziţă cu mânecă lungă. Şi l-am luat peste picior. Că pe geam vedeam un albastru infinit cum numai la Angela Similea s-a mai pomenit. Şi ca să-l fac să se simtă prost, mi-am luat bluziţă fără mâneci. Dar cu buline.

Se pare însă că ele n-au fost în deplină concordanţă cu planetele, pentru că fix când mai aveam vreo 27 de paşi până-n staţie, autobuzul a trecut pe lângă mine cum trece ţânţarul pe lângă urechea celui care doarme, adică razant. Aş fi alergat dar nu aveam bilet şi la roboţel e treabă complicată, nu-l primeşti aşa, cu una, cu două.
Am privit nostalgic cum se pierde-n zare şi m-am revoltat după ce m-am uitat la ceas: 6:45. Noooo! De când herru cârmuitor s-a dus la capitală să facă treaba lucrului bine făcut, aci nimeni nu mai are ore fixe, domn’le. Pe program scrie 6:47, nu 45. Alea două minute îmi dădeau timp să mă întreţin cu roboţelul, să-i mulţumesc că mi-a scuipat bilet, să-i urez o zi fără blocaje de monede şi să mă şi urc în trăsură. Nu degeaba umblă vorba-n târg că herru avea obiceiul să pună conferinţe de presă la ore absolut imposibile, cum ar fi 10:32. Nu jumate, nu fără un sfert, nu fix. 10:32. Şi tot gurile rele spun că la 10:32 punct, ieşea din birou. Acum… harababură bine făcută, deci. Dacă întârziam eu, dădeam vina pe soartă. Aşa… am sunat la taxi şi hai să merem. Unde? Acolo. A, da!, spune, sigur pe el, domnu’ şofer. A, da, nu ştiu unde e, aveam să constat că ar fi fost formularea corectă, după ce a ratat intrarea pe stradă şi m-a lăsat la şosea unde nu e nici cârciumioară, nici vioară, nici întristare… ăăă asta, dar unde chiar nu mă vedea nimenea că am stat minute bune la trecere până m-am înfipt hotărâtă cu piciorul drept pe prima dungă albă şi am fost claxonată. Deh, era desfiinţată trecerea dar vreau să cred că m-a claxonat în semn de salut.

Am ajuns pe frontul de luptă cu o primă oprire la bucătărie să pornesc filtrul şi a doua să pornesc aparatul de radio. Restul să mai aştepte că ce atâta grabă? Nu-mi permit taman io să dărâm mitul ardelenesc. Şi în filtru pic, pic şi la radio tic-tic-tic, a fost ora, bun găsit la ştiri. Şi se pune tanti aia să recite de coduri şi că în juma de ţară furtuni şi în cealaltă caniculă. Hopa! Dilemă: io în care jumătate mă situez? Nu ştiu. Parcă eram la jumate, pi şentru. Acu’ şentru ăsta din care jumate face parte? 😕 Mama ei de chimie, că n-am învăţat continentele şi afluenţii lor când a trebuit. Oricum, singurul cod în care mai cred e ăla morse că nici codul muncii nu mai e ce-a fost, codul PIN e degeaba şi cu ăla a lui Da Vinci încă nu s-a lămurit.
În timp ce-mi savuram cafeaua afară, la măsuţă, ca orice om al muncii care se respectă, am constatat cu bucurie că mă încadrez şi la cod galben şi la portocaliu, că am buline în toate nuanţele aşa că nu mă va prinde neasortată, orice-ar fi. Şi pe măsură ce le făceam inventarul, piele mea devenea ceea ce plastic se cheamă… de găină. Şi ceea ce în urmă cu juma de oră era cu câmpie fără asfinţit şi pământul înflorit, un albastru infinit, acum părea un fel de lapte bătut din care cineva se scutura pe mâini.
Am apucat să iau cana şi scaunul şi… răpăialăăăăă! Cu bulbuci, adică. Şi uite-aşa, s-a rezolvat misterul şi am aflat în care jumătate de ţară sunt: în aia-n care plouă. Repede s-a mai mişcat, zău. Cum şi-a auzit numele la ştiri, cum haţ!, pe noi. Nu-i de bine, altă dată venea după două săptămâni de la breaking news.

Da bineînţeles că m-a luat cu tremurici şi bineînţeles că bulinele nu ţin de cald. Şi am plecat cu cerşitul pe la colega. M-am ales cu o mândreţe de puloverărel roz cu dungi albastre. Sunt ca un urs de pluş pe care s-au făcut experimente cu acid. Dar mi-e cald.
Concluzie 1: cred că am geamul defect. Concluzie 2: dacă autobuzul vine în staţie mai devreme, nu-ţi lua bluziţă cu buline. Sau aşa ceva, nu mai ştiu ce-am vrut să zic dar era bine ce aveam de gând să zic.
Acestea fiind spuse… ce ziceam? A, ce m-a învăţat pe mine ziua de luni: că-i naşpa să fie luni.

Foto