O pastilă de frică de mişcare, vă rog!

M-a apucat şi pe mine dorul de ducă şi… nu-i bine, rectific. Am pus şi eu în practică, după mai mult timp, unul dintre dorurile de ducă. Aşa-i mai bine. Că dor de ducă tot am, nu m-am pricopsit numai acum cu el. De voie, de plăcere, de nevoie, de… de. Nu voi insista pe motiv că nu-i dintre cele mai dorite. Ca de obicei, mă hărnicesc să fac rezervare cu o zi înainte. La sediul firmei care deţine autocarul ce urma să mă transporte, îmi răspunde, după îndelungi insistenţe, o voce de domnişoară enervată. Sau o voce enervată de domnişoară, nu am înţeles exact care cum. Cum primele secunde sunt vitale, adică alea dictează comportamentul meu în ceea ce priveşte persoana din faţa mea sau, după caz, din urechea mea, m-am blocat. Ăăăă, ăăăă, alo? (deşteaptă eşti, potecuţă, asta ai mai spus, dă dovadă că poţi mai mult). Ăăăă, bună ziua. Vocea s-a enervat şi mai mult, de data asta cu motiv, aş spune. Asta mă face să fiu mai înţelegătoare, măcar acum ştiu ce are cu mine.

Bolboresc că „dacă se poate, v-aş ruga să-mi spuneţi ora la care pleacă mâine autocarul. Aş vrea unul mai spre seară, vă rog”(potecuţă, ai mai rugat şi la început, laşate mi calmare şi no te empancientare) şi am primit un răspuns din familia lexicală a lui broghlkdfeuophjn şi mai e unul bgikhzuslgvjth. Am îmbulinat-o, mă gândeam în timp ce simţeam că începe să-mi tremure barba. Vă mai pot ajuta cu ceva?, mă întreabă vocea şi mai stridentă. Da, să-mi transferarţi apelul spre cineva care nu are o urgenţă fiziologică, cum cred că aveţi dvs, am vrut să zic da’-n loc de asta mi-a ieşit numai un… aş vrea să fac şi eu o rezervare, se poate?(potecuţă, ai uitat să o rogi)  La care?, aud deşi n-aş fi vrut să aud asta. Ăăăăă, la ăla de seară, că mi-a fost frică să mai întreb o dată ora. Dacă mai sunt locuri. Şi pauză. După vreo 10 secunde: nu mai sunt locuri nici la ăla, nici la celălalt, de fapt nu mai sunt locuri la niciunul mâine. La revedere, mulţumesc, la revedere, o zi frumoasă, mulţumesc, ne pare rău, nu v-aş sfătui să mergeţi fără rezervare să nu cumva să rămâneţi pe dinafară, nu ştiu ce să vă spun, puteţi încerca dar e risc… mai aveam puţin şi stabileam să ne petrecem concediul împreună, aşa tare s-a încălzit atmosfera pe final. Dacă era aşa de la început, cred că găseam şi autocar gol dar asta e, poate data viitoare.

Mă apuc de cercetări, găsesc un microbuz care pleca din acelaşi loc, la o oră convenabilă, totul ok. Sun la numărul de pe site, aflu că musai cu rezervare, altfel nu mă cară pe motiv de gabarit depăşit. Sunt vreo două-trei locuri deci da, pot face rezervare. Mă prezint în autogară, vine microbuzul, urc, cumpăr bilet, mă bucur că locul din spatele şoferului e liber. Pe ăla îl aleg de câte ori pot dintr-un motiv extrem de poetic şi anume mai am un singur dor la marginea şoselei, să mă lăsaţi să cobor că altfel mor… de rău.
Odată aşezată, constat că biletul meu e şifonat de parcă a fost spălat la o maşină cu multe turaţii pe secundă şi data scrisă pe el e una în care eu nici nu mă gândeam că voi fi pe drum la ora aia. Ştiu, nu-s cel mai responsabil cetăţean al ţării aşa că nu mă revolt că şoferul fură firma şi-şi bagă banii-n buzunar, vânzând de mai multe ori acelaşi bilet. Atunci mi-am dat seama de ce, când am întrebat la numărul de pe site cât costă biletul, mi s-a răspuns cu nu ştiu, vorbiţi cu şoferul. Nu mă leg eu de o problemă atât de neimportantă şi aveam să constat că întradevăr, problema care mă privea în mod direct avea să fie alta şi dacă-aş fi avut motive de revoltă, ele nu aveau legătură cu biletul vândut de mai multe ori în câteva zile. Se urcă şi călătorii care erau la ţigară, văd că şi aici se respectă regula nescrisă a şoferilor de microbuze şi anume aia conform căreia studentele neînsoţite stau lângă şofer. Aşa că, după o inspecţie rapidă a călătorilor, le face semn şi fetili, două la număr, se mobilizează repede şi se urcă pe locurile din faţă, chiar lângă el. Foarte bine, de aia-s tinere şi frumoase, să nu stea-n spate, să se chinuie.

Se ocupă toate locurile, mai urcă o doamnă şi apoi un domn. În picioare, sprijiniţi de spătarul celor două scaune cu studente. Muzică, aer condiţionat, e de bine. La radio încep ştirile: „revenim cu informaţii de la locul în care, în urmă cu 5 ore, a avut loc accidentul în care a fost implicat un microbuz plin cu elevi care se îndreptau spre….” şi n-am mai auzit informaţiile că şoferul a izbucnit, ajutat de cei doi oameni din picioare: ce nasol, vă daţi seama ce tragedie pe copiii ăia? Şi părinţii. Da’ câţi au murit, patru? Toţi copii? A, numa’ unul era copil. Ceilalţi doi erau profesorii? Aha, şi şoferul. Aiurea. Da’ până la urmă cum a fost? 24 de locuri şi 30 de copii? Aici s-a întrerupt discuţia că şoferul a oprit să mai urce un domn şi apoi au reluat: da, dar au zis şi că erau 50 de locuri, nu există microbuz cu 50 de locuri, e abureală. Da, erau mulţi înghesuiţi, normal că astea nu-s făcute să fie prea aglomerate că nu se mai pot controla aşa de bine. În momentul ăla am îngheţat. Ce-a zis??? Buuun. Să respirăm.  Doamna din picioare a schimbat vorba cu: numai accidente peste tot, nu ştiu ce se întâmplă, şi ăla de pe calea ferată de acum, aproape în faţa noastră a fost, noroc că aţi accelerat…. da, intervine şoferul, m-am strecurat printre maşini că altfel şi acum eram acolo, aşa că am dat viteză să nu se facă coloană. Apoi a început să dea detalii tehnice despre cum funcţionează microbuzele şi cât de urât fac ele când sunt supraaglomerate.

Îmi venea să intervin, să întreb ce înseamnă asta şi câte persoane ai voie să iei în picioare, peste numărul admis dar am tăcut pentru că, aşa cum spuneam, nu sunt tocmai modelul de cetăţean responsabil. De dat jos, nu-i dădea, oricum. Poate doar pe mine. Că nici măcar bilet nu aveam, nu? Circulam cu un bilet emis în urmă cu câteva zile aşa că eram blatistă. Dovedeşte, potecuţă, că tu nu ai găsit biletul aruncat sub scaun. Mno, mucles! Bine, nici în condiţii normale nu sunt eu cea care se ia la ceartă cu oamenii care nu respectă nişte reguli elementare, fie ele de bun simţ, fie ele de altă natură. Dar atunci, adică vineri, a fost prima dată când m-am temut pentru siguranţa mea, aflată într-un astfel de mijloc de transport.
De obicei, nu ştiu de ce, mă simt mult mai în siguranţă în maşini mari aşa că până acum nu m-am gândit deloc la acest aspect. Recunosc, era şi proaspătă imaginea cu microbuzul de la Perşani şi poate de aia. Când am ajuns, vorba aia, parcă simţeam nevoia să pup pământul. M-am întors cu autocar. Fără oameni în picioare.
Data viitoare când mai plec la drum, pe lângă Emetix şi Emetostop, cer la farmacie şi pastile de frică de mişcare. Pentru orice eventualitate.

Voi aveţi experienţe din astea? Cum procedaţi când vă simţiţi în pericol chiar dacă nu cunoaşteţi şoferul? Îi spuneţi, faceţi gaşcă cu ceilalţi călători, ce faceţi?

Foto