O bucată de cer şi-o felie de suflet…

Cât de uşor le este copiilor să se joace cu norii şi cât de permisivi sunt norii cu imaginţia lor fără limite! Parcă ar fi din plastilină. Se lasă modelaţi de licărirea din privirea lor jucăuşă şi nu protestează că trebuie să fie pe rând ursuleţ şi sirenă, vrăjitor şi caleaşcă fermecată. Nu se risipesc nici dacă sunt toate astea la un loc, în acelaşi timp. Uneori, se întâmplă să obosească vreun călăreţ după o luptă grea. Mai întâi îi dispare armura ca şi cum ai sufla o păpădie şi lasă-n jur o uşoară dâră de parcă ar fi fost sfărâmată de vrăjmaş. Se deformează apoi şi silueta viteazului şi odată cu ea, se preface-n fum şi calul lui cel sprinten. În ochii copilului care urmăreşte spectacolul se pregăteşte însă un alt contur. Poate al unui şoricel sau poate al unui balon mai mic, depinde cât material rămâne. Şi după ce norul modelat şi remodelat dispare, vine altul pregătit de o nouă joacă. Norii nu obosesc niciodată. Şi nici privirile de copil. Ei văd mereu forme şi chipuri acolo unde ochii de adult nu pot pătrunde. Când eram copil şi epuizam personajele recunoscute printre nori, îmi doream un băţ imens ca să-l pot înfige-n norii pufoşi şi să am cea mai mare vată pe băţ inventată vreodată. Cea cumpărată de la intrarea-n parcul din cartier nu era tentantă. Nu se putea compara cu nesfârşirea.

Cât de la îndemână le este adolescenţilor să stea de vorbă cu norii şi cât de îngăduitori sunt ei cu dorinţele ascunse în obrajii aprinşi de o primă iubire! Se lasă rugaţi să fie o inimă, o îmbrăţişare a două siluete, o floare sau… doar să fie. Ceva, orice. Dar pe rând. Oricum, ei văd ce vor. Ce au nevoie să vadă. Îşi trimit vorbe dulci pe-o bucată de nor transformată-n trandafir şi-şi imaginează că celălalt priveşte forma în acelaşi timp, vede acelaşi lucru, aude „veştile”, le-nţelege şi răspunde. În ochii lor, norii pot avea şi chip de om. Sau simple litere. Care pot compune numele iubirii lor. Întinsă pe covorul verde din grădina bunicilor, printre crengile cireşului care mi-a fost martor la primul fior inocent şi la primul dor naiv, desenam inimi de diferite mărimi şi căutam apoi şi săgeţi care să le străpungă. Dacă pe cer nu era nimic care să semene cu ce-mi doream eu, transformam o crenguţă-n săgeată şi aşteptam să ajungă deasupra, aveam grijă să intre bine-n contur. Dacă se risipea înainte, căutam alt nor şi mai mare şi mai pufos şi mai uşor de transformat. Tot cerul era al meu. Şi se putea compara cu nesfârşirea.

Cât de diferit sunt percepuţi norii de ochii de adult şi cât de multe înţeleg ei din privirile în care anii par a se număra invers de-acum! Unele priviri, pline de speranţă, îi roagă să plouă pentru „pâinea cea de mâine, Doamne!”, altele îi imploră să nu mai plouă că „nu mai rezistăm, Doamne!”, altele înceţoşate de spaima unei dureri ce macină trupul la schimbările de vreme, altele cu dorinţa de a se risipi şi a face loc soarelui pentru a nu strica planuri. De weekend, de concediu, de vacanţă. Nu-i mai modelează nimeni, au dispărut şi ursuleţii, au pierit şi vrăjitorii iar în sirene nu se mai crede de ani mulţi. Copilul de ieri cunoaşte deja durerea pierderii. Ori definitive, ori… aproape de tot. Că cel pierdut nu mai e deloc sau nu mai e acolo, durerea e la fel. Şi atunci, când totuşi îşi ridică privirea spre cer, adulţii nu mai caută forme. Caută semne printre nori. Şi printre rugi. Semne de bine, de mai bine, de răspuns la dorinţe încremenite pe buze tremurânde. Semne că cei duşi sunt acolo, Sus. Că cei duşi departe… sunt.
Şi dacă totuşi se mai joacă cu norii… li se pare ridicol să întrebe un alt adult dacă vede aceeaşi formă, dacă citeşte acelaşi cuvânt şi dacă se gândeşte la el sau la ea. Aşa că dacă o fac, rămâne jocul lor secret, ei cu ei şi gândul lor, întâlnind poate alte gânduri…
Mă joc mai rar cu norii acum, mi-am pierdut şi eu abilitatea de a construi forme sau chipuri. Uneori văd lucruri de care mă tem şi atunci şterg repede imaginea, întorcând privirea. Prefer să caut bucăţica de senin prin spuma deasă şi pufoasă. Şi să-mi caut steluţa. Să văd ce mai spune ea că fac. Străluceşte la fel de tare, e la fel de jucăuşă, e la fel de sus? Mai e acolo? În ultimul timp, norii grei, de ploaie, m-au împiedicat să o văd, să o întreb ce mai ştie de mine. Aşa că doar bănuiesc că e acolo, dincolo de perdeaua densă care nu permite modelare dar care poate aminti de nesfârşire.

Tu te mai joci cu norii? Dar cu stelele?

foto

Publicitate