O bucată de cer şi-o felie de suflet…

1Cât de uşor le este copiilor să se joace cu norii şi cât de permisivi sunt norii cu imaginţia lor fără limite! Parcă ar fi din plastilină. Se lasă modelaţi de licărirea din privirea lor jucăuşă şi nu protestează că trebuie să fie pe rând ursuleţ şi sirenă, vrăjitor şi caleaşcă fermecată. Nu se risipesc nici dacă sunt toate astea la un loc, în acelaşi timp. Uneori, se întâmplă să obosească vreun călăreţ după o luptă grea. Mai întâi îi dispare armura ca şi cum ai sufla o păpădie şi lasă-n jur o uşoară dâră de parcă ar fi fost sfărâmată de vrăjmaş. Se deformează apoi şi silueta viteazului şi odată cu ea, se preface-n fum şi calul lui cel sprinten. În ochii copilului care urmăreşte spectacolul se pregăteşte însă un alt contur. Poate al unui şoricel sau poate al unui balon mai mic, depinde cât material rămâne. Şi după ce norul modelat şi remodelat dispare, vine altul pregătit de o nouă joacă. Norii nu obosesc niciodată. Şi nici privirile de copil. Ei văd mereu forme şi chipuri acolo unde ochii de adult nu pot pătrunde. Când eram copil şi epuizam personajele recunoscute printre nori, îmi doream un băţ imens ca să-l pot înfige-n norii pufoşi şi să am cea mai mare vată pe băţ inventată vreodată. Cea cumpărată de la intrarea-n parcul din cartier nu era tentantă. Nu se putea compara cu nesfârşirea.

Cât de la îndemână le este adolescenţilor să stea de vorbă cu norii şi cât de îngăduitori sunt ei cu dorinţele ascunse în obrajii aprinşi de o primă iubire! Se lasă rugaţi să fie o inimă, o îmbrăţişare a două siluete, o floare sau… doar să fie. Ceva, orice. Dar pe rând. Oricum, ei văd ce vor. Ce au nevoie să vadă. Îşi trimit vorbe dulci pe-o bucată de nor transformată-n trandafir şi-şi imaginează că celălalt priveşte forma în acelaşi timp, vede acelaşi lucru, aude „veştile”, le-nţelege şi răspunde. În ochii lor, norii pot avea şi chip de om. Sau simple litere. Care pot compune numele iubirii lor. Întinsă pe covorul verde din grădina bunicilor, printre crengile cireşului care mi-a fost martor la primul fior inocent şi la primul dor naiv, desenam inimi de diferite mărimi şi căutam apoi şi săgeţi care să le străpungă. Dacă pe cer nu era nimic care să semene cu ce-mi doream eu, transformam o crenguţă-n săgeată şi aşteptam să ajungă deasupra, aveam grijă să intre bine-n contur. Dacă se risipea înainte, căutam alt nor şi mai mare şi mai pufos şi mai uşor de transformat. Tot cerul era al meu. Şi se putea compara cu nesfârşirea.

Cât de diferit sunt percepuţi norii de ochii de adult şi cât de multe înţeleg ei din privirile în care anii par a se număra invers de-acum! Unele priviri, pline de speranţă, îi roagă să plouă pentru „pâinea cea de mâine, Doamne!”, altele îi imploră să nu mai plouă că „nu mai rezistăm, Doamne!”, altele înceţoşate de spaima unei dureri ce macină trupul la schimbările de vreme, altele cu dorinţa de a se risipi şi a face loc soarelui pentru a nu strica planuri. De weekend, de concediu, de vacanţă. Nu-i mai modelează nimeni, au dispărut şi ursuleţii, au pierit şi vrăjitorii iar în sirene nu se mai crede de ani mulţi. Copilul de ieri cunoaşte deja durerea pierderii. Ori definitive, ori… aproape de tot. Că cel pierdut nu mai e deloc sau nu mai e acolo, durerea e la fel. Şi atunci, când totuşi îşi ridică privirea spre cer, adulţii nu mai caută forme. Caută semne printre nori. Şi printre rugi. Semne de bine, de mai bine, de răspuns la dorinţe încremenite pe buze tremurânde. Semne că cei duşi sunt acolo, Sus. Că cei duşi departe… sunt.
Şi dacă totuşi se mai joacă cu norii… li se pare ridicol să întrebe un alt adult dacă vede aceeaşi formă, dacă citeşte acelaşi cuvânt şi dacă se gândeşte la el sau la ea. Aşa că dacă o fac, rămâne jocul lor secret, ei cu ei şi gândul lor, întâlnind poate alte gânduri…
Mă joc mai rar cu norii acum, mi-am pierdut şi eu abilitatea de a construi forme sau chipuri. Uneori văd lucruri de care mă tem şi atunci şterg repede imaginea, întorcând privirea. Prefer să caut bucăţica de senin prin spuma deasă şi pufoasă. Şi să-mi caut steluţa. Să văd ce mai spune ea că fac. Străluceşte la fel de tare, e la fel de jucăuşă, e la fel de sus? Mai e acolo? În ultimul timp, norii grei, de ploaie, m-au împiedicat să o văd, să o întreb ce mai ştie de mine. Aşa că doar bănuiesc că e acolo, dincolo de perdeaua densă care nu permite modelare dar care poate aminti de nesfârşire.

Tu te mai joci cu norii? Dar cu stelele?

foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

91 de răspunsuri la O bucată de cer şi-o felie de suflet…

  1. tink3rbe11 zice:

    Imi plac norii albi si pufosi precum vata de zahar….daca este loc…modelez .Cand merg cu masina(si nu conduc), caut imagini printre nori….asemuiri sau ….pur si simplu caut forme.
    Cu stelele este mai greu….lumina stradala de la oras nu ne permite sa vedem dincolo de ele…..mai am putin si voi ajunge din nou sub stele…doar eu si ele…
    Suntem inca copii in suflet , chiar daca nu intrebam pe cel de alaturi daca vede la fel ca noi….dar cand forma se lasa vazuta….zambim!

    Apreciază

  2. Monik zice:

    Ca bine zici, Potecuț! Mie mai imi vorbesc uneori norii intr-un limbaj codificat. Mult mai complex decat in copilarie. Acum le inteleg si le pot cuprinde imensitatea. Iar forța lor ma sperie uneori. Alteori, ca si tine, caut ceea ce e dincolo de ei, intr-o spărtura de cer…
    Dar nu mai am răbdare sa vad formele din ei. Cand erau mici, copiii ma instigau la joc. „Mama, uite un elefant! Il vezi?” Ei as, nu vedeam nimic, oricât m-as fi chinuit!

    Apreciază

    • Apropo de asta. Acum lăsând deoparte imaginaţia aia frumoasă şi fără limite de care sunt capabili copiii, şi care, încorsetată de gânduri şi griji, pare să dea rateuri în cazul adulţilor, mi-am amintit de un proiect. În urmă ce ceva timp, o fundaţie a făcut nişte afişe stradale pentru a ajuta copiii abuzaţi. Făcute prin nu ştiu ce tehnică, ele erau văzute în întregime doar de copii. Adulţii vedeau doar o fotografie a unui copil, copiii puteau vedea şi un mesaj în care erau îndemnaţi să anunţe dacă sunt victime ale vreunui abuz. Era chestie de înălţime, nu ştiu cum.
      Dar poate chiar se întâmplă ceva, undeva, şi în timp ce câştigăm centimetri, pierdem …. nu ştiu unitatea de măsură a imaginaţiei dar pierdem. Şi unde ieri vedeam un elefant, azi ne chinuim să distingem ceva…

      Apreciat de 1 persoană

      • Monik zice:

        Adică creierul matur nu mai vrea sa vadă realitatea?! Si ceea ce e perceptibil cand esti copil, devine imperceptibil? Pai nu ma mir de fapt, pierdem noi mai multe odată cu înaintarea in vârsta 😁
        Legat de creier si de conexiuni. Amândoi copiii mei au trecut prin mana unui dascăl in clasele 3 si 4. Candela juniorul intr-a 4, titularul in cauza s-a dat absent o perioada. Cum împărțea catedra cu alta profa tot anul, a preluarea frâiele. Amândoi simpatici si comunicativi. De unde o relație amicală. Intr-o buna zi ne-a povestit ea ca de fapt Dl. G s-a trezit intr-o dimineata amnezic (avea in jur de 40 de ani). S-a dus la nevasta-sa si a întrebat-o: da’ tu cine esti?! Dar eu cine sunt? Amnezia a durat cam o saptamana. Medicul le-a explicat cum funcționează creierul uman. Ca un computer, efectiv. Si o data, a refuzat sa mai funcționeze, prin urmare, pentru a se proteja, a dat shut down in dimineata cu pricina. Error! Error! Si, evident, refuzul creierului de a accesa memoria ce ii era in mod normal la îndemâna. Sertarul s-a închis, noțiunile de baza aranjate in alte locuri au rămas. Sa fie autonom nu era o problema, sa comunice, sa aibă o idee despre mediul înconjurator. Dar in rest, blank! Tot medicul l-a asigurat ca isi va relua activitatea (creierul) cand va considera ca nu mai e nici o eroare in sinapse. Asa a si fost. Debusolarea e acaparatoare, asta ne-a povestit chiar el. Dar se poate întâmpla oricui aparent, sa nu mai meargă o sinapsa.
        De aceea nu ma mir, ca treptat, el refuza sa mai facă conexiuni ce le făcea cu viteza in copilarie… Acum, specialiștii sa aibă cuvântul, ca atat am reținut. Si nu in cei mai tehnici termeni. Deci, iertare pentru povestea relatata asa, cu ale mele umile cuvinte.

        Apreciat de 1 persoană

        • Impresionant ce ai povestit! Doamne, cât de complexă e fiinţa umană! Da, le dăm cuvântul specialiştilor, noi înţelegem până la un punct.

          Acum, legat de ce am spus eu, am înţeles că au folosit o tehnică de suprapunere, cumva, text pe imagine şi în cazul ăla era vorba doar de înălţime. Tehnica respectivă permitea doar copiilor să vadă textul pentru că era vorba de text scris la înalţimea unui copil, la nivelul ochilor lor. Dacă vedeai afişul de sus, de la înălţimea normală a unui adult, vedeai doar fotografia unui copil, nu şi text. Deci aici nu cred că era ceva de percepţia creierului.
          Cu toate astea, da, cred că un copil vede dincolo de o formă, în funcţie de imaginaţie. De exemplu, unde un copil vede o maşină a timpului printre nori, un adult ar putea distinge un avion, iar un specialist un boeing nu ştiu cum, cu motor nu ştiu de care. Şi în funcţie de cunoştinţe şi experienţe, creierul face scurtături şi dă senzaţii.
          Sunt multe chestii interesante legate de asta, chestii uşoare, pe înţelesul nostru. Cum e şi textul ăla drăguţ, format din cuvinte incomplete sau litere inversate pe care noi îl citim fără probleme. Sau texte ca ăsta:
          „0D474 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P…”
          Pe de altă parte, sunt şi fel şi fel de jocuri, imagini în care un adult fie are dificultăţi de a găsi ceva pentru că are tendinţa de a se complica, fie vede chestii fără legătură cu subiectul. Pe când un copil găseşte soluţia rapid. Sau adultul vede ceea ce creierul îi spune prima dată, cum e cazul fotografiei cu delfinii. Acolo cică 90% dintre adulţi văd un cuplu, pe când copiii, fără excepţie, văd delfinii.

          Pfuaiii, cât m-am întins. M-ai incitat 😀

          Apreciat de 2 persoane

          • Monik zice:

            Am crezut ca vorbesti metaforic cand spuneai de inaltime. Mea culpa! Daca intuiam nu mai bateam campii.
            Acum inteleg, era vorba de perspectiva. Cum vede un copil la nivelul lui. Nu am mai auzit de acest proiect.
            Eu am chestia asta cu junioara mea. O prezenta de spirit ce nu ai vazut! Unde eu am o dilema si elaborez rezolvari complicate, ea vine cu solutia simpla ce era la indemana si minea mea complexa cica nu o vedea. 😊 E asa fain sa constat asta zilnic. De nenumarate ori m-a scos din problema.

            Apreciat de 1 persoană

  3. iosif, zice:

    Când ai pus capat planurilor si proiectelor efemere,trecatoare,ale perceptiei primare,evoluat prin nastere din apa si Duh,traind perceptia adultului si sentimentul copilului inocent,atingi efectiv cerul,te plimbi printre stele si te joci cu norii…:)

    Apreciază

  4. Drugwash zice:

    Norii se joacă ei acum, cu răbdarea mea. 🙂

    Apreciază

  5. Fabiola Ion zice:

    Of, Potecuțo, cum mă faci tu să îmi amintesc de cer senin cu stele și nori pufoși și mari. Ultima dată când am contemplat norii era pe drumul de întoarcere din vacanța de Paște și chiar la asta mă gândeam. Ce formă au? N-am văzut decât vată de zahăr. Atât. Jur. Am făcut niște poze, am pus pe fb și chiar asta am întrebat: Cine vrea vată de zahăr?

    Apreciază

  6. Chiar ieri, mi s-a intamplat sa fiu desprinsa din gandurile mele de fata mea care imi arata, pe cer, forme din norisori. O dadeam in leagan, ea avea timp si dispozitia sa observe cerul in plin elan, eu , fixata langa scranciob, eram absenta si pierduta in interiorul meu.
    Este un exercitiu sa observi norii si cerul periodic, daca nu o mai faci, iti pierzi dexteritatea de a mai fantaza pe tema asta.
    Norii pasnici din zilele insorite nu sunt albi, daca te uiti atent ai sa vezi ca sunt colorati in functie de momentul zilei si de starea ta interioara. spuma rezultata de la carne reprezinta nori ”negrii” de furtuna, iar spuma laptelui, a berii sau a sapunului – nori ” albi” si pufosi de vara…

    Apreciază

    • Doamne, cum ştiu şi pot copiii să scoată oamenii mari din gândurile lor şi le arate acea simplitate desprinsă parcă din poveste! Şi da, din leagăn… lumea chiar pare mai frumoasă şi mai colorată.
      Hehe, interesante comparaţii, nu m-am gândit niciodată la asta, la spuma laptelui şi cea a cărnii… Frumos!
      Mulţumesc mult şi o zi… cu soare. Sau nori pufoşi, gata de modelat!

      Apreciat de 1 persoană

  7. 9 zice:

    îhî, sigur că da! Îmi place să mă joc cu norii. 🙂 Stelele apuc să le văd mai rar, dar îmi place să mă pierd, numărându-lw, atunci când se aude cântecul câte unui greieraş. 🙂 Cel mai mult îmi plac însă ,,porţile raiului,, aşa le spun eu, razelor soarelui, atunci când se strecoară printre nori. 🙂

    Apreciază

  8. Eu mă mai joc cu norii. Încă mă fascineaza. În fiecare zi spun o poveste. M-ai dus cu gândul la zborul deasupra lor. La momentul în care avionul îi ia în bot și se joaca în pufosenia lor vatoasa. 😊

    Apreciază

  9. Mare parte a timpului – chiar dacă pare o exagerare – sunt cu capul în nori. 🙂 Aşa că jocul este permanent, sper să nu se încheie niciodată. Deşi acest „niciodată” stârneşte/poate stârni zâmbete de complezenţă. Oricum, rămânând copii în suflete, avem bucuria de a călători printre stele şi de a pune capul pe câte un nor spre a ne odihni pofta de iluzii dulci. 🙂

    Apreciază

  10. Ivy zice:

    Am uitat. 😦

    Apreciază

  11. dyanaweb zice:

    Cu norii ma mai joc de dragul copiilor…dar ei vor creste….Cu stelele ma joc mai rar, cand sotul meu ma mai cheama in curte si stam sub cerul liber si vorbim de-ale noastre. E bine sa ai pe cineva langa tine care sa iti aduca aminte de aceste lucruri frumoase, de care uneori uiti.
    Foarte frumos! Imi place cum ai scris!

    Apreciat de 1 persoană

  12. Ana zice:

    Pai da , m-am jucat si m-a trasnit…m-am facut , dracului , scrum. Inca fumeg! Sper sa raman taciuni…😁

    Apreciază

  13. E bine că ai pomenit și de stele, că eu pe alea le caut acum. Aș vrea să cred că asta mă face mai matur, dar tot îmi pare rău după norii de altă dată.

    Apreciază

    • De ce să vrem să părem maturi chiar şi când suntem singuri? Hai, nu-i mai regreta şi scoate capul pe geam, caută ursuleţul şi zâmbeşte ştrengăreşte!
      Vezi numai să nu te vadă vecinii că ei sunt oameni mari, habar n-au ce faci şi vor râde, săracii… 😉

      Apreciat de 2 persoane

  14. 1lauralaly zice:

    Buna dimineata, Potecuta. Daa, inca ma mai las purtata de jocul norilor. Nu mereu, dar nu refuz. Vad inca pisicute, catei, inghetata,etc. Inca sunt un copil;)). Dar si un om mare. Paradoxal, stiu. Am zile in care caut acele semne de bine, cum ziceai tu. Avem nevoie de ele. Avem nevoie sa stim ca cineva acolo Sus ne aude. Cat despre stele, le iubesc. Ma fascineaza de mica, cerul instelat. Stateam in serile de vara, in vacante, cu orele privindu-le si parca pierzandu-ma in stralucirea lor. Acum, mai rar se intampla. Dar am steluta mea, care straluceste in fiecare seara in asa fel incat o vad inainte de a adormi. Si zambesc.

    Apreciază

  15. Alina zice:

    Uneori am impresia că citești inimi sau gânduri. Mă gândeam zilele trecute, fiind acasa la mama și povestind cu ea despre…nori, că aș putea scrie un articol frumos, având în vedere că atunci când eram mică mă jucam cu norii. Și acum o fac.
    Stelele, în schimb, îmi luminează sufletul și-mi țin de urât!

    Frumos articol. Mulțumesc pentru el! :*

    Apreciază

  16. Daniela zice:

    E minunat jocul cu norii! Dar câți dintre noi mai putem să vedem și cerul?

    Apreciază

  17. Oana zice:

    Sincer? Stele n-am mai căutat în ultima vreme…însă la nori m-am uitat. Des și atent. Și am zâmbit. Și am lăcrimat. Pe rând sau deodată.

    Mi-era tare dor de felul acesta al tău de a scrie, Potecuț. Tare dor… Parcă așteptam să-ți așterni sufletul pe taste și să ne lași să mai intrăm în casa inimii tale. Cuminte, cu băgare de seamă, ca să nu deranjăm liniștea, armonia. Fie și a norilor…

    Apreciat de 1 persoană

    • E firesc să zâmbim şi să lăcrimăm privind spre nori. Pe rând. Sau în acelaşi timp. Asta înseamnă că-i (şi) simţim nu doar îi vedem.
      Mulţumesc, Oana! Mulţumesc! Şi mie îmi era dor să-l fac să se lase aşternut…
      Nu veţi deranja nicicând, nicicum.

      Apreciat de 2 persoane

  18. papagigli zice:

    Nu tin minte sa ma fi jucat vreodata cu norii. Ca am observat citeodata forme ciudate, ciudate pentru un nor, e adevarat, dar in cazul meu am inceput sa ma „joc” cu norii cind am zburat prima data si cind rabla aia de avion care ma ducea la Deva sau Sibiu, dirdiia din toate niturile pina reusea sa se ridice deasupra lor. Marturisesc ca joaca respectiva m-a marcat si n-o agreez nici in ziua de astazi. 😆
    Mie imi plac norii doar la rasarit sau la apus, atunci cind iau foc si ard in culori ireale. In rest, imi sunt indiferenti. Nu si daca aduc cu ei vreo furtuna sa-mi desteleneasca pomii din curte 😉

    Apreciază

  19. opantazi zice:

    Nu m-am mai jucat de mult cu norii… Cam de cand am vazut o imagine din care mintea mea a plasmuit fantasma oribila pe care am considerat-o premonitorie. Cu toate astea, in sufletul meu am pastrat o bucatica de senin in care ma refugiez din cand in cand, pana voi avea din nou curajul sa privesc spre cer. 🙂

    Apreciază

  20. Cu norii mă joc foarte des, mai ales când mă plimb cu mama și soră-mea, mai rămânem blocate și arătăm cu degetele spre cer. 🙂

    Apreciază

  21. lucillette zice:

    Eu mă mai joc şi acum cu norii. Caut în ei forme. Si găsesc mereu câte ceva.
    Cu stelele, doar când sunt vara, la ţară. Momentul înnoptării, acolo, în curtea copilăriei mele, este aproape de neegalat, încă, în mintea şi-n sufletul meu. Liniştea, răcoarea, cerul, stelele, îmi dau o emoţie aparte în nopţile de vară, acolo. Rămâne ceva special pentru mine. Poate fiindcă-mi doresc aproape cu disperare – şi atunci, acolo, pare posibilă – nesfârşirea.

    Apreciază

    • Cât de bine te înţeleg! Din păcate, bucăţica mea din cerul ăla de care spui, îmi e străină acum, îmi e inaccesibilă. Casa, cu tot cu grădina şi curtea din care-l priveam, nu cred că m-ar mai recunoaşte… şi mi-e nespus de dor.
      Am regăsit cerul la fel de minunat şi spectaculos, într-o zonă de munte, în urmă cu ceva timp. Mult. Mi-a tăiat respiraţia stălucirea aia ireală şi binele din jur.
      De atunci… doar ce se vede din şi prin praful oraşului…

      Apreciază

  22. Fata Verde zice:

    Nu știu de ce, mie nu mi-a plăcut niciodată să privesc cerul. 😦 Mi-a inspirat doar teamă, senzația unui hău nelimitat. Cred că din aceleași motive nu îmi plac nici documentarele despre cosmos. Îmi amintesc că aveam o carte cu o poveste despre un norișor. Asemenea copiilor din carte, am încercat și eu să privesc într-o zi cerul, să îmi imaginez diferite forme. Nu vedeam decât nori, atât 😦 . Dintotdeauna cred că am fost prea cerebrală. Cât despre stele, încercam să identific unele constelații, dar sentimentul era aceleași, de teamă, răceală, pustiu. Îmi povestea o prietenă, în adolescență, cum a adormit ea pe căpița de paie, într-o noapte de vară, cu ochii la stele. Eu m-am gândit imediat la țânțari, la paiele aspre pe care le-aș fi simțit peste tot și la frigul dimineții 😆 .

    Apreciază

    • Asta nu e o problemă, Fată Verde. Sau nu ar trebui să fie.
      Sunt persoane practice, mai realiste şi sunt şi din ăştia ca mine aşa, care nu văd partea practică decât după ce … cad în gropi, vorba aia. Uite, eu nu m-aş gândi la ţânţari dacă mi s-ar mai oferi ocazia să dorm afară, pe fân. Am făcut şi asta la bunici. Aş vedea numai partea aia frumoasă, poezia, aia, aia. Asta nu înseamnă că nu m-aş trezi dimineaţa ciuruită de ţânţari şi cu spatele praf. Dar trag ponoasele după ce-am comis-o. Alţii sunt mai preventivi şi asta nu-i deloc rău. 😉

      Apreciat de 1 persoană

  23. Am uitat să mai urmăresc formele norilor, dar zilele trecute chiar am admirat unul maaare, alb, pufos, gros, luminat într-un colţ de o rază de soare. Cred că ar trebui să reîncep exerciţiile de imaginaţie cu norii şi să-mi învăţ fiul să o facă şi el.(dacă nu cumva ştie, deja) Să ai o zi luminoasă, fără nori, fie ei şi drăgălaşi! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s