Potecuţa microbistă

Niciodată nu mi-am negat originile şi nu o voi face. În cazul ăsta, considerând adevărată afirmaţia, mă lovesc de o problemă atunci când dau peste „eticheta” conform căreia românii se pricep de minune la politică şi la fotbal. Că vine treaba aia din logică despre premise adevărate care duc la concluzii false, la oao, eae, aai, aii, niciun a nu este e, toţi b sunt i, silogisme, SoP şi atât îmi amintesc 😀 Revin cu cuvintele mele. Dacă eu nu mă pricep nici la fotbal şi nici la politică, înseamnă că nu-s român? Şi dacă sunt, înseamnă că ce? Că SoP-ul ăla-i defect, clar. Acum să nu credeţi că nu mă pricep deloc, deloc. E ca la reţetele alea cu se pune făină cât cuprinde şi lapte după ochi. Nu-i greu. Dacă mingea intră-n poartă, se cheamă că e gol. Ce-i atât de complicat? Aşa că mă pricep aproape puţin, s-ar zice. Asta n-ar fi o problemă, sunt sigură că Pancu (mai joacă? unde?) o duce bine şi fără mine.

Problema e că eu mă manifest atunci când mă uit la un meci. Până în urmă cu ceva ani, trebuia doar să ştiu că e important meciul. Sigur, pentru un suporter e important şi dacă meciul se joacă în spatele blocului cu echipa liceului, nu-i problemă. Dar cum eu nu-s suporter, eu mă bag numai la treburi grele, cum ar fi ăsta din seara asta. Cum spuneam, înainte de meci întrebam cât de important e. Dacă primeam răspunsuri din familia lui e, foarte, tare, extra, mă setam automat pe poziţia de ghiocel bătut de vânt şi tremuram ca varga tot meciul. Că mă consum şi mă oftic şi mă doare stomacul de emoţii.

Prima dată când am realizat că nu e suficient să ştiu doar dacă e important sau nu, a fost demult, tare demult, când m-a luat tata cu el pe stadion. Eram în trecere prin parcul unde era stadionul, tata trebuia să-şi facă simţită prezenţa că… deh, serviciul…, pe mine nu mă putea lega de gardul de la intrare aşa că „tati, hai să stăm aici puţin şi pe urmă mergem acasă”. Nu eram chiar atât de mică încât să stârnesc interesul celor din tribune cu părul meu cârlionţat sau cu drăgălăşenia de care-i capabil un bebeluş. Cu toate astea, după vreo 20 de minute, cam toată tribuna arunca priviri ciudate spre noi pentru că eu urlam şi ţopăiam când vedeam că intră mingea-n poartă. Că aşa ştiam eu. E gol? E. Atunci… să ne bucurăm! Eu nu m-am prins că nu-i frumos să dai dovadă de echidistanţă când eşti în tribune. Nu m-am prins nici când tata a hotărât brusc că parcă se înjură cam mult şi nu face bine la dezvoltarea armonioasă a copilului asa că… hai acasă.
Treaba asta am înţeles-o eu într-un târziu, am priceput că nu e cu bule de iubire aruncate-n lume, cu pace şi zâmbete şi petale de muşcate-n calea trecătorilor. Că dacă-s două echipe, numai la una urli când e gol. Şi dacă e important meciul şi joacă ăia care vorbesc limba ta cu nişte unii care nu ştiu ce-i aia pită cu unsoare, apăi cu primii te duci. Aşa-i frumos, aşa se face. Asta am înţeles-o. Dar cum la chestii tehnice e posibil să-ţi scape amănunte, poate chiar esenţialul, sigur că am comis-o cu toate că eram deja la vârsta la care mi se părea la piciorul broaştei treaba aia cu trup şi suflet pentru o singură echipă, nu aplaudăm la toate golurile. Am întrebat oamenii dacă-i important. Cel mai important, a fost răspunsul. Şi asta a fost primul junghi în stomac. Cocoşi făcuţi pe aragaz, creveţi din ăia-n ulei, bere, suc, grisine şi hai la meci.
Casa plină, oameni încruntaţi, eu tremuram. N-am prins începutul că eram pe drum spre casa oamenilor. Şi cum am văzut un negru cu un tricou de o culoare şi alt negru cu tricou de altă culoare şi un blond aşa şi alt blond altfel, eu ce să mai pricep? Că e important meciul… ştiam. Că jucăm cu… o altă ţară, iar ştiam. Atunci ştiam şi cu cine. Mai era un lucru de lămurit, neesenţial. Aşa credeam eu până la primul gol când toţi au scos chestii de nereprodus aici iar eu, cot la cot cu ei, am scos un „goooooooollll” foarte sprinten la început care însă s-a stins pe măsură ce am priceput că ei de fapt înjură. Atunci am înţeles că înainte de orice meci e extrem de important să mai adaug o întrebare pe lângă 1.E important? 2.Cu cine jucăm? Şi anume: noi care suntem?

Acestea fiind spuse, eu în seara asta voi tremura şi pe cuvânt că ştiu că-i important. Şi ştiu şi cu cine jucăm. Mai am de descoperit culoarea dar dacă prind începutul meciului cred că-i uşor de aflat.
Eu deja am emoţii mari. Doamne fereşte să fie şi lovituri din alea de la 11 m că acolo-mi creşte tensiunea. Aşa că… să fie de bine!
Şi totuşi… cam cât de important e? 😳 Cum ar veni… dacă pierdem venim acasă sau mai e o şansă? Nu aruncaţi cu seminţe că doar întreb, nu am spus că aşa e.
În încheiere, vă mai spun că am avut un vecinuţ care a plecat într-o seară tare grăbit pe motiv că merge la meci. Dar ce meci e? Păi, nu tii? Joacă Lomânia cu Steaua ti cu Gelmania. 😉
Hai băieţii! 3-1 să le dăm.

Foto