Curăţenia dinaintea furtunii

Pentru mine, fiecare început de an şcolar însemna o perioadă în care acordam o atenţie deosebită detaliilor, „curăţeniei” didactice şi mai însemna poftă nestăvilită de învăţare. Voi sări peste anii în care primeam ghiozdan, penar şi coperţi noi pentru cărţi şi caiete, adică anii din clasele mici şi vorbesc doar de cei în care eram rebeli cu toţii şi penarul vintage, ăla care păstra încă urmele lucrării de fizică de anul trecut, era mult mai atractiv decât unul nou care, deşi strălucea, nu-ţi spunea nimic, nu avea personalitate. Nu tu o formulă, nu tu un citat care, la nevoie, mergea şi la o lucrare de istorie ca să ia ochii profului, nu tu un ILY… şi o literă, oricare, în funcţie de obiectul adulaţiei, nu tu nimic. Nu mergea. La capitolul „caiete”, în schimb, nu era de glumă. Şi groase şi subţiri, şi mate şi română, şi aşa şi aşa, să fie, să nu trebuiască. Şi conţinutul penarului trebuia pus la punct şi aia îmi lua destul de mult timp că pixul trebuia să fie la locul potrivit, la fel şi creionul şi stiloul. Dacă mi se părea că nu e bine cum stă creionul în partea de sus, apăi era absolut obligatoriu să fie mutat jos şi invers. Aveam un liniar care încăpea perfect în penar. Era negru şi zimţat pe o parte. Nu am înţeles exact la ce foloseau zimţii ăia, eu îi foloseam la orele de filosofie ca să fac „biscuiţi” cu creionul.

Spuneam de început de an. Când ajungeam acasă de la careu, îmi aşezam frumuşel toate caietele şi cărţile pe masă, luam fiecare caiet în parte, liniam până pe la jumătate, scriam pe prima pagină Limba şi litera-tura(aici de obicei se termina foaia, nu că acum s-a terminat tastatura) română. Nu-mi plăcea l-ul, nu era deloc estectic aşa că foaie ruptă şi de la capăt. Mai de la capăt ca să încapă de data asta Limba şi literatura română, cls. a-X-a G. Şi tot aşa până se terminau materiile. Rupeam multe foi ca să fie prima suficient de atractivă dar nu mai conta, unele cu prima şi rămâneau că ori le uitam acasă şi scriam pe foi, ori nu.
În prima săptămână rescriam fiecare lecţie-n parte. Dap. Acasă rupeam iar foile scrise-n clasă repede şi urât, acasă le rescriam. Titlul mare, cu roşu: Caracterizarea personajului principal din romanul Ion de Liviu Rebreanu. Şi rescriam toate cele 27 de pagini dictate la foc automat şi pe care se presupunea că le memorăm ca să ne dezvoltăm capacitatea de analiză şi să ne facem mari şi deştepţi. Calculând şi foile rupte până să-mi placă cum arată prima pagină, e uşor de dedus că după două săptămâni de şcoală era nevoie de caiet nou. Mă chinuiam să scriu frumos, să arate bine, să-mi fie drag să deschid caietul şi asta e valabil la absolut toate materiile, că procedam la fel cu toate. În prima săptămână. După perioada asta… răzbel. Copăcei, floricele, spânzurătoare, porcuşori, cuvinte pe care nu cred că le-ar putea descifra nici cel mai expert dintre experţii în grafologie-ce spun eu aici-în hieroglife, un „îmi dai şi mie tema la germană? Vezi că le face Rodica pe toate dar mergi la chioşc şi îi iei ceva că nu face gratis. Scheiße!”. Mă rog, amănunte.

Obiceiul ăsta s-a păstrat inclusiv în anii de facultate când am înfruntat toate reacţiile ciudate şi privirile pline de compătimire (adică alea pe care poate le-aţi văzut zilele astea prin parcuri sau pieţe, purtate de bravii candidaţi în timp ce mângâiau cu sfială bunicuţe pe cap sau ciupeau ştrengăreşte copiii de obrajii bucălaţi) ale colegilor. Numai că ei, colegii, chiar simţeau milă. Nu îmi păsa, eu o ţineam pe-a mea şi anume pe aia potrivit căreia cursurile cereau rescriere, trebuia subliniat ce era important, scris şi cu roşu şi cu verde şi cu o cariocă şi trecut cu marker peste pasaje şi de toate. Cursurile din prima săptămână arătau numai bune de expus la orice galerie de artă abstractă.
După această perioadă de graţie… nu chiar răzbel. Era mai degrabă un fel de linişte care putea concura cu liniştea aia de-l făcea pe Blaga să audă raze de lună cioc-cioc în geam. Adică numele cursului, data, titlul şi printre iepuraşi cu capul spart(ăsta e desenul care-mi reuşeşte cel mai bine), aveam numărul camerei de cămin al unei colege care avea pile la studenţi mai mari de la care a făcut rost de cursurile întregului an şi orarul de la fata cu Xerox.
Ce n-am reuşit niciodată, a fost treaba cu făcutul temei de azi pentru săptămâna viitoare. La cele care-mi permiteau să-mi folosesc şi imaginaţia mă refer. Română, engleză etc şi la proiectele din facultate. Mă apucam de ele, lăsam continuarea pentru a doua zi când rupeam foaia şi o luam de la capăt, scriam mare parte din ce era de scris şi seara, înainte de ziua când trebuia predată tema, ajungeam la concluzia că are nevoie de revizie generală. Asta în liceu. Acolo nu era mare problemă, o temă se putea rescrie uşor. Dar în facultate, după vreo 4-5 experimente cu nervii din dotare. Mai bine las pe ultimele zile sau pe ultima noapte de dinaintea zilei x că e mai sănătos.

Treaba asta e prezentă şi acum în privinţa blogului şi chiar aş vrea să ştiu cum e pe la voi. Să-mi divulgaţi secretul din ciornele voastre 😀 . Eu, recunosc, scriu azi pentru azi. Am avut câteva ciorne pe care le-am şters. La una n-am mai putut continua că nu mai era inspiraţia cum fusese cu câteva zile înainte când am început, alta mi-a dat de înţeles că trebuie puţin revăzută şi de la atâta revedere a ajuns la coş, alta a ajuns acolo fără revedere că ştiam ce scrie şi n-am mai avut curaj. Asta înseamnă că nu pot ţine ciorne că nu rezistă.
Voi vă plănuiţi din timp articolele? Sau scrieţi acum şi lăsaţi aşa, la dospit pentru un „cândva”? Şi în cazul postărilor fără o temă actuală, când şi cum decideţi că e momentul să fie publicată? Ce mecanism se declanşează şi vă spune că o poezie sau un articol despre orice, trebuie publicat acum? Sunt zile în care inspiraţia vă ajută să scrieţi mai multe articole pe mai multe teme şi atunci scrieţi şi pentru zilele mai puţin inspirate sau e vorba doar de timp? Dacă aveţi timp mai mult într-o zi, faceţi stocuri de scris pentru mai mult timp? Nu e obligatoriu să răspundeţi şi dacă credeţi că sunt indiscretă, vă rog să mă iertaţi. Sunt doar curioasă cum „funcţionaţi” voi. Nu trebuie să răspundeţi punctual. Aşa, în mare, aş vrea să ştiu cum e la voi cu inspiraţia şi ciornele.
Şi ia spuneţi, că tot s-au prescris faptele 😛 pe ultimele pagini ale caietelor cam ce aveţi scris? 😀

Foto