Din acum pentr-un atunci…

Dacă citiţi asta, înseamnă că eu, nume şi prenume, sunt acum aici sau acolo şi fac aia sau asta… e o formulă folosită des de cei care au luat o hătărâre drastică. O decizie luată acum pentru un acum doar cu puţin întârziat. E genul de formulare folosită de sinucigaşi, de o jumătate a unui cuplu pe punct de destrămare sau pur şi simplu de cineva cu chef de un alt început care e pe punctul de a pleca-n nicăieri,  dar cu dorinţa de a lăsa un semn celor despre care se presupune că le pasă. Ei scriu azi pentru un mâine care, la momentul descoperirii, devine la rândul lui azi-ul care atunci era doar un cândva incert. Incert doar pentru că nu i se cunoaşte forma în clipa aşternerii lui pe coala de hârtie. Se ştie, în schimb, cum va arăta el pentru cel care-l schiţează. El ştie. Cei care citesc pot doar bănui. Sau cred şi ei, în funcţie de situaţie şi de cât de bine îl cunosc pe cel care a lăsat un semn înainte de a trece la fapte. De obicei, cei hotărâţi să pună planul în aplicare, atunci când scriu, au deja bagajul la uşă. Sau pastilele pe masă(dar nu aş vrea să insist pe cazurile astea). Împăturesc hârtia, o lasă în loc vizibil, mai aruncă o privire-n jur şi pleacă.

Uneori reuşesc ce şi-au propus. Alteori, se întorc. Cu reuşita-n buzunarul de la piept dar şi cu un dor nebun de ce-a fost, agăţat la încheietura mâinii stângi. Sau doar cu un eşec şi-un regret încolţit pe partea, culmea!, aridă a sufletului. Hârtia rămâne, cerneala nu se şterge, cineva a citit deja pentru că în acel moment, al scrierii,  convins fiind că mâine va fi exact aşa cum ai plănuit încrezător în forţele tale, tu chiar îţi doreai să fie citit. Dacă mâinele ăla se dovedeşte a nu fi în aceleaşi nuanţe, accepţi că poate-ar fi fost mai bine să nu spui. Să pleci pur şi simplu. Sau să faci pur şi simplu. Dar nu ştiai că va fi altfel. Nu credeai că nu va fi.
Dacă am putea citi într-o zi din ceea ce acum înseamnă mâine despre simţiri, planuri şi vise, proiectate-n acea zi, şi dacă am putea decide dacă lăsăm la vedere, în ciuda eşecului, am mai face asta? Că un jurnal intim ne spune despre noi, cei de ieri. Ne povesteşte ce-am făcut, ce-am iubit, cât am plâns, cât am uitat să visăm sau cât am sperat într-o anumită zi. Închidem ochii şi ne revedem. Şi ne resimţim şi ne recompunem. Ne mângâiem pe creştet, ne dojenim în şoaptă sau ne suspinăm în gând că acum e şi mai greu decât în atunci-ul în care scriam că ne prăbuşim din cauza unui ceva ce acum ne pare nimic. Vezi, te plângeai pentru atâta lucru şi uite acum ce ai de îndurat, ne-am spune la o discuţie-n oglinda spartă de prea multe reflexii deformate. Dar nici de aici nu putem şterge, nici scrisul nu ni-l putem nega, nici nevisarea n-o putem mototoli şi arunca-n colţul camerei.
Dar dacă am scrie azi, pentru un mâine cu mult peste mâinele din calendar, şi am avea şansa, în acel mâine, să decidem dacă lăsăm la vedere ceea ce am scris, cât de încrezător am mai apăsa cu peniţa pe hârtie?
Fie că ne scriem nouă sau ne gândim că vor citi şi alţii, cât de multe vise am mai îndrăzni să modelăm din taste sau cerneală? Şi atunci, în ziua aia, în mâinele ăla pe care l-am desenat când ne-am scuturat de noi, dacă nimic din ce-am visat n-anvăţat să zboare, mai lăsăm eşecul la vedere?

Dacă, să presupunem, scriem azi, lipim plicul pentru acea zi de mâine în care vom şti că va trebui să desfacem şi să citim cu glas tare sau să rupem plicul, ne cenzurăm visarea sau ne acceptăm eşecul înainte să pornim la drum chiar dacă drumul îl vom parcurge doar noi, cu noi, în noi?
Dacă va trebui să scriem azi o postare despre noi, cei dintr-un mâine, cum vom fi, ce vom simţi, cât vom fi… şi o programăm să se publice singură în ziua de, ora, anul. Va vedea oare lumina… online-ului? Să scriem acum pentr-un atunci care ar putea să nu mai vină niciodată. Sau devine şi el un banal acum şi apoi un simplu cândva. Am putea da ochii cu noi, aşa, fără fond de ten, fără metafore şi licenţe poetice? Poate fi vorba de curaj. Sau inconştienţă. Depinde de ce parte a oglinzii ne aflăm.
Dacă citiţi asta acum, înseamnă că eu… am scris-o acum, fix în seara asta, printre picături de ploaie care se joacă iar la geamul meu. Şi mai înseamnă că acum, care iată, când citiţi voi e deja trecut, voi publica. Dacă las pe mâine, miercuri, nu cred că voi mai publica. Voi simţi altfel, voi vedea altfel asta. Aşa că, dacă citiţi asta acum… nu înseamnă nimic.

Foto