Bârfind cuvinte…

Sunt perfect de acord că „mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim” şi nu cred că ceva îmi va putea schimba vreodată această părere. Mai mult decât atât, am dezvoltat pasiuni împărţite pe categorii. Există cuvinte care impun respect, cuvinte de om perfect lucid, cuvinte şoade şi cuvinte pe care le iubesc pur şi simplu pentru că d’aia.  Sigur, nu aduc în discuţie provenienţa lor, nu vorbim despre viezure şi varză, că sunt sau nu regionalisme, şi nici despre ce înseamnă ele. Dacă un cuvânt îmi place, nu e aşa pentru ce înseamnă ci strict pentru cum sună el. Şi voi încerca să dau exemple din fiecare categorie şi apoi vă spun că de azi iubesc un cuvânt despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam nimic.

În categoria cuvintelor care impun respect, aş spune, de exemplu, libelulă. Or fi ele frumoase, nu zic nu, dar nu asta contează. Contează cum sună acest cuvânt: libelulă. Încercaţi să îl pronunţaţi rar, cu capul uşor într-o parte şi nasul în vânt şi gesticulaţi în timp ce faceţi asta, faceţi o paranteză cu mâna, dinspre interior spre exterior şi spuneţi: lii-bee-lulăăă. Nu-i aşa că are prestanţă? Parcă ai rosti un titlu onorific.
La cuvinte de om lucid, aş enumera acele cuvinte pe care îmi place să le pronunţ doar ca să mă dau mare că pot. Dar asta numai în intervalul orar 12-17 şi doar după cel puţin o cafea. Altfel, nicio şansă. Şi aici ar fi: incompatibilitate, neconstituţionalitate, imponderabilitate, şaisprezecimi şi furturi(pare uşor dar credeţi-mă că e extrem de periculos dacă nu eşti suficient de lucid).
Există cuvinte şoade sau cuvinte pe care le iubesc pur şi simplu şi mi-s dragi pentru că sună într-un mare fel: gărgăriţă, similitudine, coropişniţă, nătăfleţ, chişcat (mda, se spune pişcat dar sună demenţial aşa şi prefer varianta asta), şod şi lista e prea lungă aşa că mă opresc aici.
Există cuvinte care mă lasă rece, cum ar fi conopidă. Cu leguma n-am nimic. Dar cuvântul îmi pare lipsit de farmec. Sau borcan. Sună ca o bormaşină dezarticulată: borcan. Nicio tresărire. Indiferent de ce conţine, borcanul nu-mi stârneşte nicio emoţie.
Şi am ajuns în sfârşit la cuvântul pe care, dacă aş avea curaj să suport durerea, mi l-aş tatua pe…. ba nu, mai bine pe… ăăă, nu. Mi l-aş scrie pe toate tricourile din dotare: gulguţă! Gul-gu-ţă! Gulguţă! Cum să nu te îndrăgosteşti de aşa ceva? Ia, spuneţi şi voi: gulguţă! Nu-i aşa că nu-i puteţi rezista?

Sunt curioasă, voi ştiţi ce e o gulguţă? Eu n-am ştiut până azi 😳 Dar de azi, ăsta e cuvântul meu preferat, clar. Îi fac şi imn, îi fac şi blog dacă mă supăr.
Voi aveţi zdrăngăneli din astea năroade?