Ploile-mi bat în geam cu fiori. Lirici.

Eu nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine ploaia, dacă nu mă înghite (cum era să o păţesc în ziua aia nefastă), mă inspiră. Şi dacă nu mă inspiră, face un bâldâbâc şi-mi intră mintea la apă din două mişcări ferme. Şi din momentul ăla nu mai pot răspunde pentru ceea ce fac. Aşa s-a întâmplat şi ieri când, încercând să-mi sufoc somnul în cana de cafea, priveam pierdut spre zare şi contemplam cerul de noiembrie. Un strop, doi stropi, trei stropi, patru stropi, pot număra până la patruzeci şi trei de mii optsute douăzeci şi şapte şi tot nu apuc să-i enumăr pe toţi. Puhoi, adică. Dar cum eram la adăpost, nu ca atunci direct în bătaia puştii, eram şi vitează tare. Că fără apă-n… peste tot, altfel se vede atmosfera, altfel se simte aerul. Ai chef de poezie, înţelegi romantismul poeţilor care-au închinat ode ploilor, fie ele infernale sau nu, fie ele în luna lui Marte sau nu, fie ei în mansarde sau în câmp cu flori.

Cu gândul la Bacovia şi Nichita, la Păunescu şi Minulescu, la Gyr şi la Blandiana şi să-l amintesc şi pe Blaga că, aşa cum ar spune unii, astăzi ar fi împlinit 121 de ani,  mă apucă fiorul liric şi încep să cânt (de la foarte prost în sus dar am fost indulgentă şi m-am lăsat în pace): „pe vaporul clasei întâia, ne-mbarcăm cu toţii voioşi…” şi pauză că atât am putut. Nu-mi aminteam nicicum continuarea şi după câteva rateuri, am apelat la youtube că nu puteam lăsa minunăţie de cânticel să-mi pună nervii pe bigudiuri.
L-am găsit, am cântat cot la cot cu copchilaşii şi în timp ce urlam că De azi înainte, să ţineti minte că nu mai suntem prescolari, mi-a venit în minte o altă capodoperă în materie de atenţie, om la apă!, adică: vai, vai, vai şe dureri, uite, bre, vaporu’ cum chiere. Şi cum nici pe asta n-o ştiam toată şi nici ce şi cum să caut, i-am dat stimabilului youtube să caute vapor.
Undeva mai jos, la sugestii, am văzut cu coada ochiului „suntem marinarii” şi n-am rezistat tentaţiei. Când a început cu „stăteam pe malul mării, priveam pe mal în jos, cum valurile albastre, se legănau duios”, am avut o clipă tendinţa să exclam un ce-a zis, mă, cum să priveşti pe mal în jos? dar n-am avut timp că a început refrenul şi m-am trezit cântând de parcă m-aş fi născut direct pe proră. Cântam şi mă miram, mă miram şi cântam. Ştiam tot, la perfecţie, până la un punct la care revin imediat.

Pe cât de mult mă miram dezaprobator că ştiu şi nu ştiu de unde ştiu, pe atât de mult mă bucura faptul că eram expertă în ceva despre care habar n-aveam. Pentru liniştea mea interioară, vreau să cred că vi s-a întâmplat şi vouă, măcar o dată-n viaţă, să auziţi o melodie şi să începeţi s-o fredonaţi ca şi cum aţi fi compus-o voi, chiar dacă altfel nici titlul şi nici primele acorduri nu v-ar fi spus nimic. Se pare că erau bine ascunse în subconştient versurile astea şi după săpături îndelungi, mi-am amintit că da, le cântam de zor în spatele blocului, acolo unde, în locul unei case, a apărut o groapă imensă şi un munte de pământ pe care-l escaladam ca să dăm spectacole.
Problema e că în capul nostru, Dunărea era totuna cu Marea Neagră. Sau, tot în capul nostru, marinarii nu prea aveau ce căuta pe Dunăre că noi ştiam că ei cu marea au ce au. Sau pur şi simplu, Dunărea făcea ce avea ea chef că era cântecul nostru şi mutam şi Munţii… Pădurea Neagră-n Mangalia dacă ne enervam puţin. Că eu, absorbită de mirarea că ştiu refrenul pe de rost, am cântat cum era el impregnat în mintea mea. Youtubul zicea că  „Iar voi acei ce Dunarea iubiti, La noi la Galati sa veniti„, eu tot aşa dar în loc de Galaţi am dat-o cu un oraş de la mal de mare că io aşa ştiam. Oare de câte ori oi fi cântat eu aşa, aflându-mă într-o mare eroare?

Am fost marcată profund vreo 3 minute. Pe urmă mi-a trecut prin cap să mai verific o dată pe google, să văd dacă nu cumva, în anii ăia, Dunărea trecea şi pe acolo şi i-a schimbat cineva cursul că încurca turiştii printre şezlonguri.
Da’ la o adică, ce? Aşa cum e posibil ca o pupăză să vorbească şi să-şi exprime dorinţa de a sta în căsuţa celor doi pitici din pădurea cu alune, aşa şi Dunărea din cânticelu’ nostru putea face bulbuci unde nici cu gândul nu gândeşti. Mno că m-am mai liniştit.
După atâta strofocare lirică, am tras o singură concluzie: până la ploaia următoare… învăţ să cânt la harpă.
Foto