Ca un cântec de leagăn…

A fost coborât din podul casei cu multe alte cutii prăfuite. Cutii care au păstrat cu grijă amintiri, bucurii, amăgiri, sortate în funcţie de importanţă şi de momentul devenirii lor sau pur şi simplu, aruncate la întâmplare. Deşi nimeni nu mai ştia când au fost puse acolo, ba despre unele nu se mai ştia nimic, timpul parcă a stat în loc şi şi-a oprit respiraţia în preajma lor. Doar cutia care le-a ţinut la adăpost mai păstra urmele zborului, în straturi groase, amintind de lecţiile despre cum poţi afla anii scurşi peste un copac, numărându-i inelele trunchiului.
Acum erau împrăştiate-n iarba crudă şi rearanjate, tot în funcţie de importanţă dar mai puţin în funcţie de moment. Era mai greu, trecuseră anotimpuri care-au mai şters din cifrele amestecate-n memorie. Unele erau aruncate, la ce-ar mai folosi?, altele erau puse undeva deoparte pentru un om sărman care s-o bucura de ele.

Mâna tremurândă de ani şi de emoţie le mângâia ca şi cum şi-ar lua rămas bun şi apoi le căuta din priviri un loc ferit, de parcă ar fi vrut să amâne momentul renunţării.
Căluţul de lemn a fost pus pe prispă, era lăsat la urmă, verdictul nu putea fi dat. Nu încă. Era prea greu. Sau prea devreme. Cândva, o mână fermă l-a împins în seri reci de iarnă pentru ca alte două mânuţe să se ridice în semn de bucurie, în strigăte de „dii, căluţ!„. Cândva, pe spinarea lui, un copil se visa erou. Se lupta cu zmeul şi învingea de fiecare dată. Căluţul ăsta i-a fost leagăn al copilăriei şi oază nesecată de basme şi poveşti din care învăţase destule despre bine şi rău, despre curaj şi bucurie.
Acum căluţul se legăna pe prispa casei împins doar de braţele vântului. Un scârţâit ca un cântec de leagăn acoperea împrejurimile, ca şi cum îşi chema eroul, îl anunţa că se pregăteşte o nouă luptă, că zmeul îşi ia în primire buzduganul. Lângă el nu mai avea cine să înţeleagă chemarea, cine să desluşească îndemnul. Pentru cei mari era doar un scârţâit aproape deranjant.
Un copil se juca pe strada prăfuită şi se chinuia să rupă o crenguţă uscată din teiul care-i adăpostea căsuţa sărăcăcioasă. Ar fi vrut şi el o sabie din aia adevărată, cum a văzut la magazin, la raftul cu jucării. Dar nu îndrăzneşte să viseze că va avea vreodată. Nu-i nimic, îşi face el, numai să ajungă la crenguţă. Apoi, ca la un semn, încremeneşte în vârful picioarelor cu o mână ridicată. Aude cântecul, înţelege îndemnul, ştie chemarea. Nu-şi aminteşte să o mai fi auzit vreodată dar o înţelege, instinctiv. Se apropie de gard, zăreşte căluţul şi cu mânuţele strânse bine pe bucăţile din lemn ale porţii, îşi îndeasă capul mic între două părţi de gard şi închide ochii. Se vede pe spinarea lui şi se visează prinţ. Se luptă cu zmeul şi-l învinge, se întoarce acasă şi devine erou. Se scutură apoi de parcă ar vrea să alunge gândul ăsta, ştie că nu poate avea asta vreodată. Nici asta. Nu acum. Poate mai târziu. Poate…
Undeva, pe prispa unei case, un căluţ de lemn se leagănă singur în vânt şi-şi aşteaptă eroul să-i dea jăratec din mânuţe jucăuşe. Dincolo de gard, un copil sărman ridică praful de pe stradă sărind într-un picior, cu o bucată de lemn pe celălalt picior, strigând şi chicotind „diii, căluţ, diii căluţ…”

Căluţii din lemn spun poveşti în timp ce leagănă copilării. Ascultaţi…

Foto