Lumânări la porţi II

Fata lu’ mama, ia vezi oţâră că o mai rămas nişte salată orientală de ieri, dă să o pun la porc că nu o mai mâncă nimeni că e cu oţăt şi nu e bine să mai mâncăm azi. Şi tu, draga lu’ buni, hai cu mine să adunăm nişte frunză pentru ouă. Aşa începea ziua de vineri. Vinerea Mare. O ascultam cu ochii mari când îmi spunea de ce nu se mănâncă urzici, de ce nu se pune oţet în mâncare, de ce îl făcea atent pe bunicul să nu se atingă de vin. Îmi povestea calm, cu oarecare sfială pe care atunci nu o percepeam. Lasă, dragu’ lu’ buna, să zâce că bătrânii şi copiii nu trăbă să ţână post, lasă. Cât îs io în putere, tân io şi pentru voi. Lasă, îi ţâne tu când îi hi mare, dacă vrei, îmi răspundea de câte ori spuneam că şi eu vreau să postesc. Pentru mine părea doar ceva interesant atunci, nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă asta de fapt.

După ce termina de vopsit ouăle, le punea cu grijă în cofrag şi le ducea în camera din ‘nente, ferite de căldură şi de pericole. Apoi se ocupa de hainele pentru biserică. Le analiza atentă, cu ochelarii pe nas, să nu aibă urme de ceară de la alte sărbători, să nu fie şifonate, să nu fie descusute. Erau hainele pe care le purtau la câte-un praznic sau înmormântare. Că nunţi nu se mai făceau prin sat. Cine să facă? Tinerii deveniseră musafiri în satele lor, în casele lor. Ei, cei rămaşi, nu mai sărbătoreau altceva. Căuta batistă la dungă şi lumânări. Îi dădea instrucţiuni bunicului ai aici batista, vezi să nu o uiţi, ui aci mă, omule, ia să ai banii ăştia la tine, vezi să nu te pătezi de la lumânare. Să ai grijă că-i noroi, să nu luneci cu pantofii ăştia. Ia vezi, dă-i cu nişte cremă, găsăşti acolo jos în dulap.
Chemarea clopotului învăluia întreg satul şi odată cu seara, peste întinderi se aşternea starea de linişte interioară, greu de explicat. Se jelea în tăcere, se simţea în jur că se pregăteşte o minune. Satul tăcea, oamenii din el se rugau. Din curtea bunicilor, începeau să se zărească luminiţe pâlpâitoare. Una câte una se iţeau în noapte până când aveai impresia că se ţese o pătură de flăcări mici care duceau rugile şi durerile şi speranţele până dincolo de deal, până Sus, sus de tot. Apoi, rând pe rând, din palmele ocrotitoare ale oamenilor, se mutau lângă crucile înşirate la poalele bisericii, să-i vegheze pe cei duşi, să le mai spună de cei ce mai sunt pe-acasă. Alţii veneau cu ele aprinse până acasă, se chinuiau să păstreze cu palma căuş flacăra aprinsă măcar până în faţa porţii. Veneau tăcuţi, aplecaţi. Unii de griji, alţii de ani. Intrau cu sfială-n casă, făceau o cruce cu lumânarea şi apoi o stingeau şi o puneau într-un loc ferit. Că e bine să le ţânem în casă. Se duceau apoi la culcare, nu înainte ca bunica să mai facă o cruce mare peste covata în care aluatul de pâine stătea la dospit. Mirosul ăla mi-a rămas impregnat în suflet şi nu poate fi egalat de nimic. Punea ceasul să sune la ora 4, să facă focul la cuptor şi să fie timp să termine mâncarea.

Sâmbăta era ziua în care se făceau de toate. În cuptorul de pâine se făcea şi lichiu cu ceapă şi cu varză şi friptura şi cozonacii. Tata era responsabil cu gustatul. Ba de sare, ba de zahăr, ba de piper. Că bunica şi mama posteau, pe bunicul nu se bazau că el mânca foarte sărat şi nu aveau încredere în gusturile lui. Nu puteai rezista, oricum. Mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor aducea starea de pace în casele celor care aşteptau să primească Vestea.
Se curăţa încă o dată bucătăria, se mătura încă o dată curtea, se aşezau vasele la locul lor, se punea faţa albă de masă şi flori proaspete-n vază. Bunica aducea cana specială pentru paşti, aşeza cu grijă un şervet alb peste ea şi mai aducea o lumânare. Bunicul era cel care aducea acasă Sfintele Paşti şi odată cu ele, Vestea. De data asta clopotul şi toaca sunau a mare bucurie, aprindeau luminile-n case şi speranţele-n suflete.
Intra încet în curte dar îl auzeam de fiecare dată şi-i râdeau ochii când ne saluta creştineşte, cu vestea Învierii. Aşa ne erau dimineţile de Paşte. Tihnite, cu drag şi dragi în jur. Şi cu lumină.

Satul mi-e acum departe, casa aceea mi-e acum străină. Dar îmi sunt aproape şi calde toate astea şi mă hrănesc cu amintiri pe care le păstrez ca pe ceva nepreţuit. Le scot la aer şi le şterg cu grijă, aşa cum se face cu un bibelou. Din când în când, le las aici, să nu uit. Să nu mă uit…

Foto