Amintire cu iz de „bu-hu-hu” şi-un dar

Postarea de azi începe brusc că nu e cu introducere. Sunt pusă pe daruri dar să ştiţi că nu vă pun pistolul la tâmplă să le primiţi. E cu „eu aş avea plăcerea dacă vouă v-ar fi pe plac”. Nu e cu „luaţi-le voi să nu le arunc eu”, să fim înţeleşi. Despre cărţi, am tot scris pe poteci şi voi mai scrie. Ştiu sigur că am spus cu mai multe ocazii (şi în postări dar şi în comentarii la postările voastre) că atunci când e vorba de cărţi, sunt „atenţie câine rău”. Mârâi când cineva se duce interesat către bibliotecă, de teamă să nu-mi ceară împrumut o carte. Ştiu, nu e frumos. Nici de cerut nu cer împrumut cărţi, că ştiţi cum e cu lucrul împrumutat. Oricât de grijuliu eşti, se întâmplă exact când umbli cu ceva ce nu-i al tău. Şi n-aş vrea să o „păţască” vreo carte cu cafeaua mea. Am trăit o experienţă din fragedă pruncie 😀 pe care mi-o amintesc perfect şi cred că atunci s-a declanşat factorul ăsta de viperuţă. Că în rest n-am apucături din categoria asta.

Eram prin clasa a III-a, a IV-a, nu mai mult. Eram la bunicii din partea tatălui şi o vecină a venit la bunica să o roage să mă lase să merg cu încă ?(nu mai ştiu, 6 sau 8, era musai un anumit număr, oricum) copii, să citim ceva anume dintr-o carte de rugăciuni lângă patul în care bărbatul ei trăgea să moară.
Şi era o chestie că trebuie copii că-s curaţi la trup şi suflet. Nu mai ştiu ce trebuia să citim dar era o cărticică albă, mică. Bunică-mea s-a conformat şi cum lipsea un curat la trup de la socoteală, i-a promis vecinei că mă trimite. Numai că n-aveam din ce să citesc. S-a dus la biserică şi s-a întors cu cărticică nou-nouţă. Măi, albul ăla de pe copertă era impecabil, pe cuvânt. Şi paginile per-fec-te şi alta nu.
M-am prezentat la ora stabilită în curtea femeii, am intrat cu ceilalţi copii în casă, ne-a pus în genunchi lângă patul omului (nu vă spun ce horror mi s-a părut mai ales când, după nişte horcăieli, s-a întors brusc spre noi cu ochii larg deschişi…) şi am început să citim în cor. Eram mai mult cu ochii spre bietul om dar asta e altă problemă. Când am terminat, femeia a adunat cărticelele şi le-a pus lângă om în pat. Că aşa a spus că se face. Apoi le-a adunat iar şi le-a dat unei fete din grup, cea mai mare dintre noi dar tot o copilă şi ea. Şi vine vremea împărţirii şi eu primesc o epavă de cărticică. Coperţi îngălbenite, colţuri rupte, pagini îndoite. Am spus că aia nu-i a mea, că a mea era nouă, că bunica a cumpărat-o atunci că bâz că fâz. Aia a decretat că-s mică şi că să tac. Mrrr. Am insistat eu cât am insistat, mi-am apărat eu onoarea cât am putut dar tot ea a învins că a luat cărtica mea şi dusă a fost.
De pârât, nu puteam pârî că aşa ştiam eu. Că nu se face. Aşa că am tăcut, am ajuns acasă, am pus cărticica în sertar şi gata.

Booon. Şi vin ai mei să mă ia acasă şi „cum a fost, tati?, ce-ai făcut, mami?” şi mă pun eu să povestesc şi episodul ăsta că pentru mine a fost ceva inedit, ca o aventură, nu mai făcusem asta niciodată. Tata înlemneşte, mă trimite să aduc cărticica să vadă el din ce-am citit şi când o scot, se apucă bunică-mea (care nu o văzuse până atunci) să mă întrebe când am nenorocit cartea în halul ăla că parcă era nouă. Ea, săraca, nu mă certa, doar se mira (şi pe bună dreptate) când am reuşit să o haladesc atât de repede. Nu vă mai spun câte şi-a auzit biata bunica de la tata că m-a trimis acolo, că na… cred că vă închipuiţi. A fost destul să înceapă cu „bine, măi, mamă…”. 😀 Atunci am spus şi eu ce e cu cartea şi de ce arată aşa. Degeaba am spus atunci, faptul era consumat. Dar am ţinut minte şi am tras o singură concluzie: cărţi împrumut numai dacă „arde”. Nu-i frumos dar e sănătos.

Am deviat mult de la ideea principală. Treaba e aşa: am cinci cărţi pe care vreau să le fac cadou celor care le doresc. Azi înşir 3, data viitoare 2. E cado‘, nu e cu împrumut 😀 Dacă una din ele vă face cu ochiul, spuneţi.
Voi aţi păţit să deterioraţi ceva luat împrumut sau aţi primit un obiect al vostru în altă formă decât cea în care aţi dat obiectul respectiv? Că deh, Murphy lucrează fără liber. Cum spuneam, se întâmplă exact când trebuie să ai grijă de ceva.
Revin la cărţi: dacă sunt doi sau mai mulţi doritori pentru aceeaşi carte, facem un random. Sau cum se spune la tragerea la sorţi pe care o avem la dispoziţie? Nu e concurs, nu sunt condiţii, nu vreau mii de likeuri, nu cer share, invită un prieten, fă reclamă. Nu vreau nica, nimicuţa. Doar să povestim dacă vreţi. Dacă vreţi şi o carte (dacă nu, nu), spuneţi care şi pe urmă povestim. Sau invers.

Cristina Martin – Clubul Bilderberg
Augustin Buzura – Nici vii, nici morţi
Ota Krauss, Eric Kulka – Auschwitz, fabrica morţii

Sursă foto