Amintire cu iz de „bu-hu-hu” şi-un dar

1Postarea de azi începe brusc că nu e cu introducere. Sunt pusă pe daruri dar să ştiţi că nu vă pun pistolul la tâmplă să le primiţi. E cu „eu aş avea plăcerea dacă vouă v-ar fi pe plac”. Nu e cu „luaţi-le voi să nu le arunc eu”, să fim înţeleşi. Despre cărţi, am tot scris pe poteci şi voi mai scrie. Ştiu sigur că am spus cu mai multe ocazii (şi în postări dar şi în comentarii la postările voastre) că atunci când e vorba de cărţi, sunt „atenţie câine rău”. Mârâi când cineva se duce interesat către bibliotecă, de teamă să nu-mi ceară împrumut o carte. Ştiu, nu e frumos. Nici de cerut nu cer împrumut cărţi, că ştiţi cum e cu lucrul împrumutat. Oricât de grijuliu eşti, se întâmplă exact când umbli cu ceva ce nu-i al tău. Şi n-aş vrea să o „păţască” vreo carte cu cafeaua mea. Am trăit o experienţă din fragedă pruncie 😀 pe care mi-o amintesc perfect şi cred că atunci s-a declanşat factorul ăsta de viperuţă. Că în rest n-am apucături din categoria asta.

Eram prin clasa a III-a, a IV-a, nu mai mult. Eram la bunicii din partea tatălui şi o vecină a venit la bunica să o roage să mă lase să merg cu încă ?(nu mai ştiu, 6 sau 8, era musai un anumit număr, oricum) copii, să citim ceva anume dintr-o carte de rugăciuni lângă patul în care bărbatul ei trăgea să moară.
Şi era o chestie că trebuie copii că-s curaţi la trup şi suflet. Nu mai ştiu ce trebuia să citim dar era o cărticică albă, mică. Bunică-mea s-a conformat şi cum lipsea un curat la trup de la socoteală, i-a promis vecinei că mă trimite. Numai că n-aveam din ce să citesc. S-a dus la biserică şi s-a întors cu cărticică nou-nouţă. Măi, albul ăla de pe copertă era impecabil, pe cuvânt. Şi paginile per-fec-te şi alta nu.
M-am prezentat la ora stabilită în curtea femeii, am intrat cu ceilalţi copii în casă, ne-a pus în genunchi lângă patul omului (nu vă spun ce horror mi s-a părut mai ales când, după nişte horcăieli, s-a întors brusc spre noi cu ochii larg deschişi…) şi am început să citim în cor. Eram mai mult cu ochii spre bietul om dar asta e altă problemă. Când am terminat, femeia a adunat cărticelele şi le-a pus lângă om în pat. Că aşa a spus că se face. Apoi le-a adunat iar şi le-a dat unei fete din grup, cea mai mare dintre noi dar tot o copilă şi ea. Şi vine vremea împărţirii şi eu primesc o epavă de cărticică. Coperţi îngălbenite, colţuri rupte, pagini îndoite. Am spus că aia nu-i a mea, că a mea era nouă, că bunica a cumpărat-o atunci că bâz că fâz. Aia a decretat că-s mică şi că să tac. Mrrr. Am insistat eu cât am insistat, mi-am apărat eu onoarea cât am putut dar tot ea a învins că a luat cărtica mea şi dusă a fost.
De pârât, nu puteam pârî că aşa ştiam eu. Că nu se face. Aşa că am tăcut, am ajuns acasă, am pus cărticica în sertar şi gata.

Booon. Şi vin ai mei să mă ia acasă şi „cum a fost, tati?, ce-ai făcut, mami?” şi mă pun eu să povestesc şi episodul ăsta că pentru mine a fost ceva inedit, ca o aventură, nu mai făcusem asta niciodată. Tata înlemneşte, mă trimite să aduc cărticica să vadă el din ce-am citit şi când o scot, se apucă bunică-mea (care nu o văzuse până atunci) să mă întrebe când am nenorocit cartea în halul ăla că parcă era nouă. Ea, săraca, nu mă certa, doar se mira (şi pe bună dreptate) când am reuşit să o haladesc atât de repede. Nu vă mai spun câte şi-a auzit biata bunica de la tata că m-a trimis acolo, că na… cred că vă închipuiţi. A fost destul să înceapă cu „bine, măi, mamă…”. 😀 Atunci am spus şi eu ce e cu cartea şi de ce arată aşa. Degeaba am spus atunci, faptul era consumat. Dar am ţinut minte şi am tras o singură concluzie: cărţi împrumut numai dacă „arde”. Nu-i frumos dar e sănătos.

Am deviat mult de la ideea principală. Treaba e aşa: am cinci cărţi pe care vreau să le fac cadou celor care le doresc. Azi înşir 3, data viitoare 2. E cado‘, nu e cu împrumut 😀 Dacă una din ele vă face cu ochiul, spuneţi.
Voi aţi păţit să deterioraţi ceva luat împrumut sau aţi primit un obiect al vostru în altă formă decât cea în care aţi dat obiectul respectiv? Că deh, Murphy lucrează fără liber. Cum spuneam, se întâmplă exact când trebuie să ai grijă de ceva.
Revin la cărţi: dacă sunt doi sau mai mulţi doritori pentru aceeaşi carte, facem un random. Sau cum se spune la tragerea la sorţi pe care o avem la dispoziţie? Nu e concurs, nu sunt condiţii, nu vreau mii de likeuri, nu cer share, invită un prieten, fă reclamă. Nu vreau nica, nimicuţa. Doar să povestim dacă vreţi. Dacă vreţi şi o carte (dacă nu, nu), spuneţi care şi pe urmă povestim. Sau invers.

Cristina Martin – Clubul Bilderberg
Augustin Buzura – Nici vii, nici morţi
Ota Krauss, Eric Kulka – Auschwitz, fabrica morţii

Sursă foto

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

102 răspunsuri la Amintire cu iz de „bu-hu-hu” şi-un dar

  1. Fata verde zice:

    Nici mie nu îmi place să iau sau să dau cu împrumut. Și nu numai cărți. Mai ales haine. Am senzația că nu mai miros la fel când se întorc, că sunt mai nu știu cum, că nu mai sunt ale mele 😆 . Mi s-a întâmplat să împrumut un caiet cu proiecte de activitate (se scriu zilnic în primii doi ani de învățământ, în funcție și de pretențiile directorului). Mi l-a adus înapoi după nu știu câte insistențe, cu paginile bine spălate. Îl avusese într-o sacosă, în raftul pentru bagaje al autobuzului, împreună cu o sticlă de apă. Sticla se vărsase și îmi îmbăiase bine de tot caietul. Nu mai vorbesc de starea în care primesc înapoi chestionarele sau alte documente pe care le dau acasă părinților, pentru completare: pliate în patru (deși le-au primit în folie), cu pete de cafea sau de grăsime pe ele…

    Apreciat de 2 persoane

    • Am spus de cărţi că eu credeam că astea se împrumută cel mai des. De haine nu am amintit că asta nu am bifat niciodată. Nu am dat, nu am luat.
      Auch! Treaba cu proiectul e…. vai! 😦

      Apreciază

  2. mopana zice:

    Nooo… Io eram rea de mica. Pai o faceam pe tanti aia de nici Nilul n-o spala 🙂 Pai cum sa-mi iei cartea si sa-mi dai alta veche.

    Apreciat de 1 persoană

  3. iosif, zice:

    A darui celui sarac,înseamna a-L împrumuta pe Domnul…

    „Cine are mila de sarac împrumuta pe Domnul,si El îi va rasplati binefacerea.”

    În ce priveste împrumutul cartilor,acestea, cred eu, ar trebui oferite asemeni alimentelor,fara a pretinde rasplata,mai cu seama Cartea Cartilor,(Biblia) ale carei CUVINTE sunt,în ce ma priveste,alimente esentiale pentru sufletele înfometate,si însetate dupa neprihanire.

    Apreciază

  4. iosif, zice:

    Am infirmat eu acest fapt…?

    Apreciază

  5. iosif, zice:

    „Cine citeste sa înteleaga.”.:)

    Apreciază

  6. iosif, zice:

    Majoritatea blogurilor pe care-mi exprim parerea.

    Apreciază

    • Păi, iertată să-mi fie îndrăzneala dar nu putem fi toţi nişte ignoraţi sau … mai puţin înţelegători. Poate că eu sunt. Poate mai sunt ca mine încă doi sau trei. Dar dacă majoritatea e aşa… nu cumva problema e undeva la mijloc? Sau nu cumva dvs nu vă puteţi face înţeles?
      Nu vreau să insinuez nimic. Dar chiar toţi cei cu bloguri să fie lipsiţi de înţelegere?

      Apreciat de 2 persoane

  7. iosif, zice:

    De ce exagerezi,draga „Potecut”(sper sa nu te supere diminutivul).Nu am afirmat „toti”,ci „Majoritatea”,care poate porni de la 51%…:)))

    Apreciază

  8. iosif, zice:

    Stii ce ? Cred ca esti pornita pe…intuesti tu ca esti fata isteata.:))

    Apreciază

  9. iosif, zice:

    Apoi draga mea,nu e necesara utilizarea persoanei a ll a …te rog.:)

    Apreciază

  10. iosif, zice:

    Pai,mai prins în toane bune,dupa accidentul de sâmbata,merci.:)))

    Apreciază

  11. Nici mie nu-mi place sa imprumut carti, nici sa dau, nici sa iau. Culmea e ca nici de la biblioteca nu-mi prea place sa citesc carti. Mi se par prea uzate, imi plac cartile frumoase :).

    Apreciază

  12. Nu mai împrumut nimănui cărți de prin liceu. Am împrumutat cuiva cartile lui HG Wells – seria completă – şi nu le-am mai văzut niciodată. Nici nu iau cărți cu împrumut. Prefer să am în bibliotecă orice carte care mi se pare interesantă, aşa că depun toate eforturile pentru a o cumpăra. Din diferite surse – librărie, talcioc, anticariat, online etc.

    Apreciat de 1 persoană

    • Am împrumutat demult o carte şi deşi trecuseră luni bune, respectiva uita să o aducă de câte ori avea drum la mine (nu locuia în acelaşi oraş) aşa că degeaba am tot insistat. Prima dată când am fost la ea acasă, am văzut cartea în bibliotecă şi fără pic de ruşine am luat-o, am verificat dacă e semnătura mea pe ea şi am recitat: „ah, ia uite, să o pun acum în geantă să nu o mai uit şi eu”. 😀
      Nu ştiu dacă s-a supărat, eu nu m-am simţit deloc nepoliticoasă. Biblioteca era în camera în care stăteam noi, cartea la vedere. Aşa că n-am răscolit prin dulapuri. A doua oară când a vrut una, i-am spus că nu e mea, că şi eu am luat-o împrumut.
      Sunt mai liniştită când ştiu că e mea. Oricum am mare grijă de ele, nu fac urechi, nu fac semne cu creion sau pix, nu le îndoi. Dar chiar şi aşa, sunt stresată dacă ştiu că nu-i a mea.

      Apreciat de 2 persoane

      • Nu ai fost nepoliticoasă. Doar ai restabilit normalitatea pe care aceia/acelea care „uită” să returneze o carte împrumutată se prefac (fiindcă este imposibil să uiți că ai luat o carte de la cineva, mi se pare o scuză puerilă) că nu o înțeleg.

        Apreciat de 1 persoană

  13. Drugwash zice:

    Dulce povestioara copilăriei. 🙂
    Cărţi nu-mi doresc, mulţumesc.
    Cu împrumuturile sînt şi eu categoric. Am păţit-o mai demult, pe vremea cînd un CD cu soft-uri sau sistem de operare era… aur – după ce mi-a venit unul înapoi cu „dunguliţe” bine scrijelite, n-am mai dat nimic, cel mult am mers eu personal la solicitant să „operez” cu mînuţa mea.
    Că foaie verde, de dai n-ai – ia nu da, să vezi cum ai! 😉

    Apreciază

  14. Ivy zice:

    Eu m-am obisnuit, cand imprumut cuiva o carte inseamna ca o ,,daruiesc”. :)))

    Apreciază

  15. fata veselă zice:

    Te felicit pentru ideea de a face cadou niște cărți. Eu împrumut, da, doar la trei doamne. Fiindcă sunt corecte și au grijă de ele. E păcat să nu se bucure si altcineva de cărți, mai ales că cele bune au costuri ridicate. Nu toate, e adevărat.

    Apreciază

  16. Mishuk zice:

    Ivy întotdeauna… dama de treflă și azi e la mine… popa de caro și-a luat-o anul trecut. și cu toate a stea mie mi-ar plăcea să-ți dăruiesc o carte!

    Apreciază

  17. fosile zice:

    Nu puteam să refuz plăcerea de a citi și altcineva o carte, din care cauză am rămas fără multe.
    Am avut o vreme o pisicuță care își ascuțea gheruțele de cotoarele discurilor și o cățelusă tare cultă.O interesau în special cărtile primite de la alții- că noi făceam schimburi.
    A citit, în amănunt, o carte a unei prietene.
    Am lipit-o de bine de rău și tare s-a bucurat că o mai are.Fără nici o supărare.
    Prin 1993 am dat toate cărțile pe care le aveam atunci unui profesor din Cernăuți.
    Era încîntat, în special de cele pentru copii- aveam toate cărțile apărute în colecția Povești nemuritoare,din 1966.
    Vnea cu trenul și le ducea în rucsac,cîte putea.
    Era important că erau scrise in românește și cu caractere latine.2000 de volume.
    M-am bucurat și mă bucur pentru cei care aveau nevoie de ele.
    De-atunci au venit altele.

    Apreciat de 1 persoană

    • iosif, zice:

      „Arunca-ti pâinea pe ape si dupa multa vreme o vei gasi iarasi !”

      Apreciază

      • fosile zice:

        A semănat pîine pe ape acel profesor din Cernăuţi care a dotat bibliotecile şcolare din Ucraina locuită de români.Eu- şi toţi cei care au donat- le-am citit şi nu le voi duce cu mine în mormînt.El merită tot respectul.

        Apreciază

    • Înseamnă că în acest caz, „mi-a mâncat câinele tema”, nu era departe de adevăr, nu?
      Da, minunat gest! Mai ales că atunci cărţile nu se găseau atât de uşor ca acum, ba din contră. Şi se trecea o carte din mână-n mână şi se citeau „pe sub tejghea”. Erau rarităţi şi erau mult mai apreciate, mai preţuite.
      E o bucurie să faci o bucurie. Dar când vrei să o faci şi constaţi că cel care a primit-o nu o apreciază, nu mai simţi la fel.

      Apreciază

  18. Frumoase amintiri, chiar dacă-s cu iz de „bu-hu-hu”. Dacă s-ar face o statistică, pe primul loc într-un top al bunurilor care uită să se mai întoarcă acasă, cred că ar fi cărțile … ceea ce nu e chiar rău! :)))

    Apreciază

  19. Auzi, acu, scuze că întreb dar mamaia ta era ok? Cum să trimiți mă copilul…doaaaamne :)) Nu pot să cred, probabil aș fi luat-o cu capu în locul tău, sau al oricăruia dintre acei copii. Ferească, nu am auzit niciodată așa ceva :)) NI-CIO-DA-TĂĂĂĂĂ :)) Eu am citit toate comentariile, nimeni nu vrea cado, chiar nu se mai poartă cadourile? 😀 Mă simt prost :))

    Apreciază

    • Cu capul am luat-o eu din alte cauze, nu-i bai 😀
      Măi, cred că disperarea femeii a înclinat mai mult balanţa şi a trecut pe primul loc, înaintea gândului că m-aş putea eu speria de omul ăla. Omul, săracul, nu făcea nimic, abia mai respira şi nu cred că s-a gândit că imaginea aia m-ar putea speria. Era mai multă solidaritate-ntre vecini atunci, nu ştiu. Sincer, nici eu n-am mai auzit de practica asta de atunci. Nici nu ştiu exact despre ce-a fost vorba. Numai cineva care cunoaşte practicile astea n-ar putea lumina. Că nici ce-am citit nu mai ştiu 😀

      De ce te simţi prost??? Sunt comentarii care vor cadou 😉 aşa că lasă prostiile şi nu te simţi prost!

      Apreciază

      • lucillette zice:

        Îmi voi permite sa intru in discutie si sa spun ca eu cred ca bunica ta nu a gresit cu nimic. Atunci, cand erau vremurile normale (fiindca acum oricat ne-am stradui sa credem asa, nu mai sunt) copiii nu erau priviţi ca acum, ca fiind bibelouri. Erau trataţi corect şi implicaţi în viaţa comunităţii, doar făceau şi ei parte din ea.
        Acum atitudinea este cu totul alta. Să îl ţinem cât mai chic şi feriţi de păpădia care se scutură lângă ei, s-ar putea să le intre în părul frezat aproape zilnic.Ar fi o dramă. Nu ştiu cât pentru copil, dar părintele ar suferi înfiorător (pot spune şi cum la un mare eveniment ce a avut loc weekendul trecut în oraş, printre lume muuuulă, era şi o mămică cu o fetiţă de cel mult 8-10 ani rujată şi machiata ca la 20. Asta (şi multe altele, nepotrivite)vrem de la copii noştri. Mi se pare ffff (nesfârşit de) foarte trist!!!
        Scuză-mi intervenţia, te rog.

        Apreciază

        • Îţi mulţumesc că ai intrat în discuţie şi nu e cazul să ceri scuze, te rog să mai intri şi cu alte ocazii în discuţii. Aici nu deranjezi pe nimeni.

          Ştiu ce spui şi ai mare dreptate. Poate că noi eram mai implicaţi şi nu eram atât de cocoloşiţi, nu ştiu…
          Despre bunica, îţi dai seama că mă amuză acum. Dar obiectiv vorbind, chiar nu cred că s-a gândit că m-ar putea speria. Era, totuşi, cam prea mult. Nu stiu, poate copiii crescuţi la ţară erau mai, cum să spun, pregătiţi pentru viaţă. Nu am fost crescută în glob de sticlă dar chiar m-a urmărit mult timp imaginea acelui om, piele şi os, horcăind şi dându-şi ultima suflare lângă noi. Dar repet: sunt convinsă că nu s-a gândit o clipă că m-ar putea speria asta. Altfel, nu ar fi făcut-o.
          O seară frumoasă şi mulţumesc pentru intervenţie!

          Apreciază

  20. Stai că m-am simțit atât de prost și mi-o fo așa rușine (că io vreau cado) că am uitat că vruși să zic de cărți. Nu mai împrumut în viața mea nimic! Nici măcar o carte ruptă (am destule în bibliotecă, de când era mama mică – sunt cărți cu povești nemuritoare). Am luat odată niște cărți (nu mai știu care) de mi-era mie milă să pun mână să le deschid :)) Nu „crăcănam ” de tot coperțile, să nu se desfacă din lipiciu ăla filele, că nu păreau bine prinse. Am dat-o cuiva și mi-a adus-o în 3 părți :))). Așa că ..rămân chitră!

    Apreciază

    • Că te simţi prost, am înţeles din celălalt comentariu şi am lămurit. Dar ori s-a mai pierdut un comentariu, ori n-ai spus tu ce carte ai vrea din cele 3?? 😀
      Şi eu fac la fel cu ele. Le deschid numai cât să pot citi, nu mai mult.
      Aveam în şcoală un fel de culegere cu gramatica lb.engleze. Şi avea file din alea lipite care zburau la cea mai mică atingere. horror. I-am dat-o mamei care s-a dus cu ea la legat. Mi-a pus coperţi cartonate, eheeiiii, ce mândră eram de ea 😀

      Apreciază

  21. Alex zice:

    Foarte interesantă tradiția cu copiii la capul mortului. Și tare neplăcută întâmplarea cu schimbarea cărții de rugăciuni. Unii de mici sunt apucători și nedrepți. Iar când profită de cei mai mici decât ei, mă revoltă tare mult acest fapt..
    Cu împrumutatul…. sunt total de acord că trebuie să fim foarte selectivi. Eu dacă am luat de la cineva un lucru, am grijă de el mai ceva decât dacă ar fi al meu. E o chestie de bun simț și de onoare. Am pățit cu câteva cărți de le-am dat cu drag și…. am rămas fără ele. Când mi le-am cerut înapoi, respectivii habar nu mai aveau ce-au făcut cu ele!!Pur și simplu nu le-a păsat de lucrurl meu. Cu un coleg am avut cea mai urâtă pățanie. Era o carte rară, greu de procurat, pe care o cumpărasem cu multe intervenții (pe vremea aceea, dinainte de 1990). Colegul a venit pe la mine și a văzut-o. Nu apucasem să o citesc, era nouă și lucioasă. I-am dat-o, cu rugămintea să aibă grijă de ea. Abia mi-a înapoiat-o după un an. Era jerpelită și plină de ciorbă, cafea și alte meniuri!!!S-a mirat de ce-l iau la întrebări despre starea cărții, căci la el toate cărțile arătau așa rău. I-am promis că nu mai vede de la mine nici un ziar. M-a deranjat mult lipsa lui de grijă, față de lucrul altuia. Eu umblu cu ele cu multă atenție și drag.

    PS. Deci cărțile de care aminteai le oferi cadou doritorilor? Dacă tot nu a zis nimeni nimic mai sus, întreb, ca să nu fi înțeles eu greșit. Mi-ar plăcea s-o citesc pe cea a lui Augustin Buzura. Uite că n-am citit chiar nimic din acest autor, spre rușinea mea.
    Numai bine, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Nici eu n-am mai auzit de treaba asta cu copii citind la capul unui muribund. Dar nici n-o recomand, ştiu prin ce-am trecut eu 😦
      Urâtă tare întâmplarea. Aşa cred şi eu: având grijă de un obiect al altuia, dai dovadă de respect faţă de persoana respectivă. Şi nu poţi înapoia un lucru într-o stare deplorabilă. Mai bine nu-l mai dai.
      Da, intenţia asta e, de a face câte un mic cadou. Dar, aşa cum am spus în text, să nu fie cu supărare sau să se înţeleagă că fac „blaturi” 😀 , dacă sunt mai multe persoane care vor aceeaşi carte, la final voi face o tragere la sorţi că eu nu pot alege şi n-ar fi drept. De Buzura până acum doar Psi a mai spus.
      Mulţumesc mult! O zi frumoasă!

      Apreciază

  22. Heeei, mi.a furat cineva ultimul comentariu :)) ooof
    Potecuță, intrași în spam?

    Apreciază

  23. Bună! Îmi place să te citesc. Observ că avem aceeaşi „meteahnă” 🙂 nu ne place să împrumutăm altora cărţile din biblioteca noastră. Am trăit adevărate drame cu unii dintre prieteni, care sub forma împrumutului , mi-au făcut găuri în bugetul bibliotecii, aşa că sunt peste 30 de ani de când spun NU, oricărei încercări…Tot păţitu-i priceput, spune o vorbă veche.
    PS. Una din cărţile pierdute prin împrumut este şi Auschwitz, fabrica morţii. Dar omul învaţă pe propria viaţă… Zi bună, din Vrancea!

    Apreciază

    • Vă mulţumesc mult!
      Da, din păcate, după câteva experienţe din astea, se ajunge la metode radicale. 😉
      Poate, cu ocazia asta, dacă doriţi, vă puteţi recupera cartea. La sfârşit de săptămână tragem linie şi vedem unde vor merge cele trei cărţi. Dacă doriţi, vă „înscriu” pentru cartea asta.
      O zi frumoasă vă doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  24. 1lauralaly zice:

    Iubesc cartile. Din tot sufletul. Le imprumut , dar sincer doar celor care stiu ca sunt la fel de mare iubitori de carte. Si mai iau si eu cu imprumut. Atunci cand nu le gasesc la biblioteca. Le deschid cu grija sa nu ramana urme adanci pe pagini si le mangai cand intorc pagina usor. Am mai pierdut carti dragi , dar asta e. Zi buna si cat de cat calduroasa, macar la suflet sa ai, draga mea.

    Apreciază

  25. psi zice:

    augustin buzura, zice mâțul!
    cât despre împrumut am un singur cuvânt: nevermoore! e ca și cum m-aș da pe mine. evident, am pățit-o și eu cândva, ba de câteva ori chiar și m-am potolit! dar cumpăr inclusiv de la anticari, mai ales când îmi tună pe ceva apărut acum n-șpe ani.

    Apreciază

  26. Prin clasa a treia, am „împrumutat” o carte de la un coleg, fără să știe. Voiam s-o citesc repede și să i-o strecor înapoi, dar a sesizat dispariția și a găsit-o asupra mea. Mi-a fost atât de rușine, că n-am uitat nici până azi. 😦

    Apreciază

  27. Ca mai toti cei ce au lasat comentarii aici am patit-o si eu, numai ca acea carte, Cella Serghi-Panza de paianjen, fusese primita de la o colega de liceu prin clasa a X a, toate paginile libere de la inceputul si sfarsitul cartii fiind acoperite de scrisul ei ingrijit ce-mi transmitea gandurile ei in ceea ce ma privea. O adevarata declaratie. A fost data cu imprumut, de catre sora mea mai mare, unei prietene, la care am si regasit-o dupa ceva vreme, ciuntita, fara paginile scrise de mana. M-a durut, ca si cum ar fi fost smulsa o particica din mine si bineinteles ca nu am spus ca mi-ar apartine, nemaiavand aceeasi valoare. Mi-am cumparat-o intr-o alta editie si am recitit-o, dar nu a mai fost la fel.

    Apreciază

  28. Divort Rapid zice:

    Ce draguuuut! Tipul acesta de amintiri imi hraneste existenta in momentele nefericite de peste zi!

    Apreciază

  29. opantazi zice:

    Ca de obicei, ma faci sa te citesc de doua ori… De placere! 🙂 Stii cand o sa vreau o carte de la tine? Cand o sa ne vedem. 🙂 Carti am imprumutat o mie, si trei sferturi nu le-am mai vazut inapoi, dar nu m-am invatat minte. Cel mai rau imi pare de o carte a copilariei mele, „Fetita de pe Terra”, care nu mi-a mai fost returnata. Am gasit-o dupa 30 de ani intr-un anticariat, cu eforturi uriase… Acum insa primesc carti cu imprumut sau chiar cadou de la colegii care le promoveaza in reviste, deci am mereu marfa proaspata. 🙂

    Apreciază

  30. No, că oi fi ultima în invalmaseala asta de păreri pro/contra, înțeleasă/neînțeleasa opțiune.
    Da e de bine. Adică e bună ideea !
    Cadou da, io împrumut,nu !
    Am pierdut destule cărți, că am început să trec într-un caiet ce și cui. Și ? Tot aia, că nu le-am mai primit.Culmea prostiei e ca mă apuca un fel de jenă să întreb dacă le mai primesc.
    Potecuta, noapte liniștită. 😊
    Discuțiile pe temă, sigur vor continua ! 😊

    Apreciază

  31. Pingback: Jurnal cu dar | Poteci de dor

  32. Și eu am pățit să vină cartea înapoi fără coperta din spate (că mai avea persoana nepoți mici prin casă) sau să nu mai vină înapoi niciodată. De asta nu prea dau, vorba ta „mârâi”. Și la multe alte obiecte mi s-a întâmplat să scoată pui până le mai vedeam înapoi. Eu nu pot să țin prea mult un obiect împrumutat, nu știu cum pot alții, parcă intenționat fac asta…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s