Jurnal duminical

Azi… o altă zi în care cuvintele şi-au luat doza de libertate şi s-au înălţat în zbor departe de buzele care le-ar fi vrut rostite, departe de degetele care le-ar fi putut mângâia pe taste dându-le sens, culoare şi substanţă. Ele n-au vrut. Nu azi. Eu… degeaba (mai) vreau. Le las în zbor şi aştept să-mi (re)vină îmbogăţite.

Afară… nesiguranţă. E ciudat dar cele 28 de grade Celsius anunţate pentru azi nu par binevenite. Ceva nu e în regulă. Prea repede se trece de la cod galben de vitejii şi inundaţii la „temperaturi peste mediile climatologice” sau la „vreme deosebit de caldă pentru această perioadă”. Clişee. Totul robotizat. Totul pe repede-nainte, nimic nu mai e cum ştiam sau cum a fost. Şi deşi iubesc verdele-crud, copacii îmi par mult mai trişti acum, după ce şi-au scuturat petalele, decât atunci când se dezbracă de nuanţele arămii. Primăvara va rămâne anotimpul meu de suflet, e doar cel care m-a primit în viaţă. Dar primăvara aia care ştie să fie primăvară…

Mă gândesc… la drifturi şi viraje şi circuite şi trasee şi piste şi obstacole. Da, am fost la o lansare de carte. Pardon. Şi la o lansare de carte. Unde gândurile s-au comportat exact ca la probele de raliu care au închis strada pe care mă întorceam acasă: se aliniau la linia de start, începea numărătoarea inversă şi tâşneau în zgomot asurzitor de gheare-nfipte-n tâmple. Bine că nu lăsau miros de cauciuc ars atunci când frânau brusc ca să-şi schimbe direcţia. Virau periculos, ocoleau atriul drept, se loveau de ventriculul stâng, lăsau dâre pe aortă şi demarau în trombă lăsând în urmă senzaţii dintre cele mai diverse. Raliul s-a încheiat, ele tot aşa se comportă. Nu mă mai ascultă. Mă duc să le adun de prin lume, le urmăresc după urmele lăsate. După fum şi parfum. Oare unde mă vor opri?
Mă mai gândesc că îmi doresc o jucărie. Ştiu, e de râs. Sau de plâns. Puţin îmi pasă. Eu ştiu că tare mult mi-aş dori aşa ceva şi punct. Vorbesc serios, acum mi-aş cumpăra dacă aş găsi. 😀

Citesc… aş vrea să învăţ să citesc în stele. Mi-e dor de locurile din care se vede clar şi Carul Mare şi cel Mic. Şi de unde par mai aproape.

Ascult… de câteva zile ASTA. Pe repeat. Poate pentru că tipul pare (ca mod de interpretare şi ca look) un Leonard Cohen mai mic. Dar nu numai de asta. Îmi place pur şi simplu. Mă va mai ţine obsesia asta.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să stau tolănită la umbra unei amintiri şi să adulmec miresme de-mpliniri de vise.

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc : un fel de „see ya!”Sursă foto: 1, 2