O zi pe repede-nainte

1Nori. Mulţi nori. Mulţi şi grei. Apasă pe umeri şi pe priviri. În staţie, oamenii se uită pierduţi în zare. Sau după autobuz. N-au timp de nori, nici norii n-au timp de oameni. Autobuzul nu vine. Încă. Se apropie doi domni clătinându-şi corpul cam nefiresc pentru o oră matinală. Mă gândesc la bărbatul ăla care a fost salvat de la moarte doar pentru că cineva n-a judecat după aparenţe şi n-a trecut nepăsător crezând că e un (alt) beţiv. Nu era. Domnii ăştia nu erau în pericol de moarte, erau doar băuţi dar asta nu îi face şi beţivi. Oamenii n-au timp nici de ei. Ei nici nu-i văd pe oameni. Vine autobuzul. Oamenii n-au timp să aştepte, se îmbulzesc la uşile încă nedeschise, apoi se îmbulzesc spre scaune. Oamenii n-au timp de cerut scuze pentru loviri sau călcat pe picior. Nici scuzele nu-şi au locul aici. Oamenii aşezaţi pe scaune tac. Şi tăcerea se asortează cu ei. Acum privesc, în sfârşit, spre cer. Şi dau din cap a dezamăgire că nu se întrevede soarele. Soarele n-are timp de dezamăgirile lor.

Încă nu am aflat ce pomişor e ăsta alb-aproape roz care mă întâmpină la casa din colţul străzii. Cred că voi merge să întreb. Sau aştept până se scutură florile şi pândesc o explozie de rod.
Deschid internetul, trebuie să mă pun la punct cu ce s-a mai întâmplat în lume. Lumea are timp de întâmplări, întâmplările nu întreabă lumea cum le preferă. Vin aşa cum sunt. Albe, calde, reci, negre, slute sau strălucitoare. Multe s-au întâmplat dar nimic altfel. Sună telefonul. Încă mai am cafea în cană, nu pot fi foarte amabilă. Răspund din inerţie. O doamnă îmi cere ceva fără să salute şi din nu foarte amabilă, îmi vine să devin deloc amabilă. Îmi cere ceva ce nu pot face. N-am cum. Şi îi explic cât pot de frumos că nu pot. Ea nu înţelege şi insistă. Ridic tonul puţin. N-a sesizat. Îmi spune că e „năcăjită” şi că n-are şcoală. Dar are un copil. Care nu mai e cu ea. Şi plânge. Am nod în gât şi stomacul vrea să explodeze-ntr-un gol imens. Ascult. Dar tot nu pot face ce îmi cere. Îmi mulţumeşte. Fără să fi făcut ce dorea ea deşi aş fi vrut să pot, ea mulţumeşte că am ascultat. Cred că pământul se joacă, se dă peste cap, acum e cu capul în jos şi se şi roteşte aşa, cu viteză năucitoare. Îmi pun capul în palme şi se opreşte. E bine. A trecut.
Ies la o ţigară. Ridic privirea spre cer. Norii sunt la locul lor. Au timp de stat. Eu nu mai am acum. La următoarea pauză. Mă întorc la treabă. Se îngălbeneşte ecranul televizorului aprins, pâlpâie ferestrele siteurilor deschise. S-a mai tras o cortină. Doamne, măcar de data asta sper să nu facem paradă de ipocrizie! Prea târziu. Deja se dau declaraţii. Avem, încă mai avem, câţiva de „cel mai mare”, haideţi să-i facem să ştie şi ei asta. Că decoraţiile alea „de după”, nu-i onorează. Nu pe ei. Dar nici pe noi.

Aflu mai târziu că Dumnezeu preferă lemnul. Şi spaţiile mici. La scurt timp după asta, citesc un articol al cuiva extrem de deranjat de asta. În articol se dezbat vilele şi maşinile celor care au afirmat cele de mai sus. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Şi pentru că-s nehotărâtă, aleg să nu fac nici una, nici alta. Îmi pun căştile şi dau play unei melodii. Închid ochii. Eu nu ştiu ce spaţii preferă Dumnezeu dar cred că El ne preferă (şi) pe noi. Pe toţi. Aşa diferiţi (în opinii) cum suntem. Deschid ochii. Cu căştile la volum maxim nu aud dacă intră cineva. Şi ar putea crede că dorm. Nu dorm, la muncă nu se doarme. Se mai visează. Dar nu se doarme.
Trec orele. Noi stăm. Dar stăm trecând. Sau ne trecem stând. Norii sunt tot unde i-am lăsat. Iar avertizare. Ploi. Să vină! Îmi iau gândurile, geanta, umbrela şi ies. Cineva vrea să semnez pentru nuştiu ce partid. Nu o fac. Nici de data asta. Altcineva îmi întinde un pliant. Îl iau, îi zâmbesc şi îi mulţumesc. Primesc un alt zâmbet la schimb. Arunc pliantul la primul coş de gunoi, mă anunţa că au ieftinit cartofii la nuştiu ce magazin. Nu-mi era de folos. Am rămas cu zâmbetul tinerei. Sunt în câştig.
Puţin mai la dreapta trotuarului, o femeie mă strigă să iau urzici. Şi leurdă. Mă opresc. Nu vreau urzici. Iau o legătură de leurdă dar nu-mi pot dezlipi privirea de copila care era lângă ea. Părul ondulat, murdărică puţin (poate s-a jucat în balta lăsată de ploaia de ieri) dar frumuşică foc. Se uita şi ea la mine cu ochii ei mari şi jucăuşi şi îmi zâmbea puţin ruşinată. I-am dat ceva şi mi-a mulţumit exact cum fac copiii când le spun părinţii „cum spui?”. Femeia aia care vindea urzici şi leurdă pe trotuar nu i-a spus nimic, copila a mulţumit instant, fără să clipească. O cheamă Adina şi are „paa-tru ani juu-maa-tee”. Frumoase lecţii putem primi lângă o legătură de leurdă! Frumoşi sunt mulţi dintre oamenii pe care, în continua noastră grabă, îi credem agasanţi că ne strigă să le cumpărăm marfa.

În staţia din care am plecat dimineaţă acum sunt alţi oameni care aşteaptă. Aşteaptă dar nu au timp. Nici de privit, nici de ascultat, nici de nori, nici de (alţi) oameni. În staţii nu e timp de nimic. În afară de aşteptat. Şi doar autobuzul. În afară de autobuz, nu se aşteaptă nimic. Nici măcar (alte) aşteptări. Nici aşteptările nu se aşteaptă între ele.
Trag de gândurile care, preapline de preaplin, se opresc în dreptul panoului cu trasee, nemaiţinând cont că nu e dimineaţă şi la ora aia nu luăm autobuzul. Niciodată nu luăm autobuzul la ora aia. Nici eu, nici ele. Şi nici la altă oră în afară de ora aia matinală, atât de matinală încât pare nefiresc să vezi doi bărbaţi clătinându-şi corpul deşi nu-s în pericol. Nu de moarte. Sunt doar beţi fără să fie beţivi. Poate e de la nori. Mulţi şi grei. Care le apasă pe umeri. Şi pe priviri. Nici privirile lor n-au timp de nori. Norii par(că) nu se grăbesc. Şi atunci privirile se-nnourează.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

28 de răspunsuri la O zi pe repede-nainte

  1. illusion zice:

    Și eu am avut o zi plinăăăăăăăăăăăăăăă, dar la final a fost super 🙂

    Apreciază

  2. alma nahe zice:

    Eu cred că Dumnezeu preferă Spațiul și ne-a lăsat nouă Timpul.

    Apreciază

  3. iosif, zice:

    Slava Domnului ! Te IUBESC,”Poteci de dor” ! Ai marcat… promitator ! Clipul e deosebit,mi-a ramas întiparit.Ma bucur mult pentru tine,caci iubesti tot ce e…BINE.:)

    Apreciază

  4. opantazi zice:

    Cand am ajuns la finalul povestii tale, as fi vrut mai mult, as fi vrut sa… dau pagina. In ultima vreme, am prea rar acest sentiment. Asta a fost unul dintre momente. 🙂

    Apreciază

  5. În felul în care ai redat-o tu, orice zi devine mai interesantă, iar oamenii mai frumoși. 🙂

    Apreciază

  6. Monik zice:

    Parca am fost cu tine acolo clipa de clipa pe repede inainte. Zilele acestea trebuie consemnate. Zile cand observi, cand respiri prin ceilalti, prin decor.

    Apreciază

  7. Ana zice:

    Io prefer sa nu comentez legat de lemn si Sefu…. da’ zic ca si mie imi place demential de tare sa stau si sa privesc umanii, incercand sa ghicesc ce este dincolo de aparente.
    Mi-a placut articolul tau… Ti tzuc, fara frumoasa!

    Apreciază

  8. 9 zice:

    Am uitat să mai privesc chipurile. Prefer să privesc cerul,iarba, florile…

    Apreciază

  9. Cosmisian zice:

    Nori. Am scris si eu despre nori astazi. Nori, doua lumi si trei arome distincte ale aceleiasi cafele. Apoi, cum fac eu cand prind timp, imi iau de brat ochii si ini.s si repede pe Poteci. Am vazut ce fac norii din ziua ta. De cele mai multe ori vrem sa ii spulberam pentru ca, noi credem, doar la lumina Soarelui vedem lumea. Dar, citindu-te, am o alta apreciere a lumii in lumina norilor, in lumina potecutei… Si…

    Apreciază

  10. mcooper801 zice:

    Oda frumusetii, oda frumosului….Sa ai o seara plina de frumos si mult senin in sufletul tau !

    Apreciază

  11. fata veselă zice:

    Sigur e de la nori. Tu ești veselă și optimistă. Iar ororile vieții și-ale ei nedreptăți sunt la tot pasul. Fă slalom printre ele, nu le lua în piept. Mâine e cu soare, o să vezi! Big hug de la mine.❤️

    Apreciază

  12. Mami zice:

    Cred ca noi, oamenii, avem darul de a strica ce ni s-a dat si sa ne batem joc… (din graba, proasta educatie si nestiinta). Nici eu nu stiu ce prefera Dumnezeu, dar stiu de ce se imbulzesc oamenii, se ignora, n-au timp, chef, nu stiu sa vorbeasca..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s