O franzelă şi-o poveste

Voi încerca, pe cât posibil, să povestesc cât mai obiectiv, fără prea multe metafore sau implicare emoţională că nu e cazul. Am mai adus pe aici în discuţie problema „bunului samaritean”, dacă dăm sau nu bani pe stradă, de ce, cât şi în ce condiţii, aşa că nu mai revin şi trec direct la subiect. Eram în faţa unui magazin cu produse aduse direct de la un producător local. Doamna vânzătoare era în faţa micuţului magazin, de vorbă cu un bătrânel sprijit pe un cadru metalic, din acela folosit adesea de bătrâni la mers. Ţinea şi o plasă neagră, de pânză, din care ieşeau câteva fire de ceapă verde. Nu am prins discuţia de la început, am auzit doar „haideţi înăuntru să îmi spuneţi de care doriţi”. A intrat încet şi cu greu, apoi am intrat şi eu să cumpăr ce aveam nevoie. Era înalt şi în ciuda faptului că era puţin aplecat de spate şi trupul îi trăda vârsta înaintată, la chip părea mult mai tânăr. Ups, am spus că e fără implicare. Eu doar descriu ce am văzut. Avea un chip luminos şi părea plin de viaţă.

Domnul îi spune vânzătoarei că ar vrea o franzelă, doamna o întinde şi când el se căuta în buzunare după bani, îl opreşte cu „lasă, bunicule, nu trebuie bani. Să fii matale sănătos”. Fără să schiţeze niciun gest, îşi căuta în continuare banii cu mâna tremurândă. Eu am crezut că nu a auzit şi se pare că doamna a crezut la fel că a repetat cu tonul mai ridicat: „bunicule, nu mai căuta banii că nu îi iau, vreau eu să îţi dau pâinea asta aşa, fără bani”. Mi s-a părut că a privit-o cu milă dar e posibil să fie doar o părere şi a spus atât de clar şi cu voce atât de blândă, că am tresărit: „nu pot accepta aşa ceva, dumneavoastră nu câştigaţi cât am eu pensia aşa că nu pot”. Eh, bietul, cât putea să câştige?, mă gândeam eu şi din nou îmi permit să cred că şi doamna gândea ca mine. „Bunicule, ăsta e magazinul meu, nu de câştig e vorba, vreau eu să fac gestul ăsta pentru matale, nu contează banii, e o pâine pe care vreau să ţi-o ofer acum”.
Bătrânelul care se pare că i-a inspirat milă doamnei de la magazin, cu acelaşi glas blând dar cu un discurs perfect, i-a răspuns: „draga mea, eu îţi mulţumesc pentru intenţie dar eu nu pot accepta pâinea asta fără bani. Eu ştiu ce însemnă lipsurile, am fost deţinut politic. Dar dumneavoastră nu câştigaţi patru mii cincisute de lei cât am eu pensie. Vă rog să primiţi banii că altfel eu nu pot.” Aici situaţia a devenit puţin comică, în sensul că doamna a crezut (sau poate are o bunică acasă care spune mii sau milioane hârtiilor de sute) că e vorba de 450 de lei. „Păi, şi ce-s 4 milioane în ziua de azi, bunicule?”. I-a tăiat însă mila, din nou: „nu, draga mea, am 40 de milioane, 4.500 de lei. Cum să accept eu pâinea fără bani?”
A lăsat banii pe tejghea, i-am deschis uşa să poată ieşi cu cadrul metalic şi cu paşi mărunţi, la fel de aplecat, s-a îndepărtat.
În momentul ăla mi-am amintit de reclama pe care o las mai jos. Fără legătură, doar aşa.
Sper ca doamna să mai facă astfel de gesturi. Cine ştie, poate următorul bătrânel chiar va avea nevoie de o pâine…

Foto