Calendarul mi-a trezit amintiri…

De puţine ori m-am prins începutul postului la ţară, la bunici, nefiind perioadă de vacanţă. Ştiu însă din poveştile bunicii că pregătirea era una intensă şi nu la partea spirituală mă refer. Avea în pod oale speciale, pe care le folosea doar în perioada postului. Ca să fie sigură, pe celelalte le fierbea cu leşie ca să dispară orice urmă de „dulce” de pe ele. Nu înţelegeam eu prea multe cu dulcele ăsta. În mintea mea, asociam dulcele doar cu zahărul aşa că era greu să înţeleg de ce carnea e de dulce. Cu o seară înainte făcea plăcinte, vecinele veneau cu plăcinte, toată lumea mânca plăcinte.

Bunicul postea doar miercurea şi vinerea şi în Săptămâna Mare, bunica ţinea tot postul. Câteodată mânca o coajă de pâine cu o ceapă şi apoi muncea prin curte sau grădină juma’ de zi. Ciorbiţa de legume, ghiveciul şi salata orientală erau de bază. Sigur că nu erau pateuri de post, parizer de post, tofu şi alte „specialităţi” menite să potolească poftele gurmanzilor dar nici nu păreau să le simtă lipsa. Ştiu că nu rata nicio dezlegare la peşte, suna cu o săptămână înainte să dea comandă de pachet dacă iarna încă era pe poziţii şi drumul era greu. Dacă dispărea gheaţa, venea bunicul la oraş şi se aproviziona de la „păstrăvărie”.
Câţiva ani la rând în schimb, ultimele zile din Săptămâna Mare le-am petrecut acolo, la ţară. Cel mai delicios fel de mâncare de post pe care îl făcea bunica era supa de chimen. Posteam şi eu în Vinerea Mare pentru că aşa doream eu, ei niciodată nu mi-au impus asta şi aşteptam supa aia ca pe ceva nemaivăzut. Şi pâine înmuiată-n vin cu zahăr. Pe asta o mâncam sâmbătă că ştiam de la bunica că în Vinerea Mare nu e voie cu vin. Dacă nu primeam cu porţia cred că aş fi fost băutor fruntaş acum. Dar nu mă lăsau să mănânc după cât aş fi vrut. Că aş fi vrut în cantităţi astronomice, o recunosc. Cel mai mult îmi plăcea vinul cu ceea ce, prin locurile alea, numeam „izmene-ntoarse”, adică ce vedeţi în poza de la început. Ele se mai numesc poale-n brâu, minciunele, uscăţele şi nu mai ştiu. La noi erau izmene dar nu mă întrebaţi de ce. Normal, nu-s de post dar ca să-mi facă pe plac, inventa bunica şi reţeta fără ou, se descura ea cumva.
Despre ce pregătea pentru zilele de sărbătoare, nu vorbesc, din respect pentru cei care au început să postească. Dar e timp şi de poveşti „de dulce”. Ştiu că atunci mâncam prima dată în an ceapă verde, salată verde făcută cu usturoi şi puţin oţet, ridichi. Roşii şi castraveţi cumpăra mama din oraş doar aşa, pentru culoare pe masa de dimineaţă, altfel le aşteptam pe ale lor din grădină.

Şi mai am o amintire dar aici v-aş ruga să mă ajutaţi că mi-e teamă să nu-mi fie distorsionată, adică să nu fie legată de alt post, deşi parcă de ăsta e vorba. De opaiţe vorbesc. La ţară, pe un deal, se adunau fete şi băieţi, băieţii făceau un fel de mingi din cârpe, legate cu sârme şi îmbibate în benzină. Le dădeau foc, le învârteau peste cap şi ziceau ceva dar nu ştiu ce. La oraş, obiceiul era la fel numai că acolo, pe zona verde din faţa blocului, se adunau şi cauciucuri care ardeau în voie şi era vai de gospodinele care uitau geamurile deschise sau aveau rufe la uscat pe balcon. Era şi competiţie între „găştile” din blocuri, adică cine are cele mai multe cauciucuri. Nu ştiu de unde făceau rost de ele că de plâns nu s-a plâns niciun vecin că i-au fost furate de la maşină. Ştiu că au fost accidente cu haine în flăcări şi păr ars dar ce mai conta dacă blocul câştiga faima cartierului? Asta se făcea acum, la începutul postului sau la final? Că de postul Crăciunului nu cred să fie vorba, ştiu că era destul de cald pe afară. Sau? 🙄
Voi ce amintiri aveţi de la bunici legate de post? Vă puneau să postiţi? Şi? Aaaa. Am uitat: halva!! Avea bunica halva peste tot. Şi în frigider şi în dulap şi prin buzunarele de la şorţ. 😀