Două lumi, un singur geam

Autobuzul cu geamuri mari îşi culege călătorii cu tot cu bagaje, cu tot cu gânduri. Începutul de zi face ca lumea de dincolo de geamuri să pară neclară. Zorii zilei scot în evidenţă, aproape vulgar, praful lipit pe acea peliculă care îi desparte pe cei de dincoace, de cei de dincolo. Lumea e învelită-n praf sau noi rătăcim în percepţie? Oamenii sunt murdari sau doar geamurile prin care îi privim? Cine să mai ştie? Cine să mai răspundă? Cui i-ar păsa? Noi nu. Niciodată noi nu. Aruncăm o privire fugară pe cizme, pe palton şi… nu, noi nu suntem murdari.

Seara în schimb, geamurile alea răzbună toate începuturile de zi cărora le-a fost aruncată-n braţe vina de a dezveli imperfecţiuni. Şi reflectă atât de crud o imagine pe care în zori nu o vezi. Sau nu vrei să o vezi. Acum nu ai de ales. Cei de dincolo privesc acum spre cei de dincoace. Nu ştiu ce văd ei. Cum văd ei. Poate că din întuneric spre lumină, se vede altfel ca din lumină în lumină. Dar cei de dincoace nu au de ales decât să se privească oglindiţi printre pete şi urme şi foste umbre. Li se pare că ar purta şi ei urme. Îşi verifică hainele, le sunt curate. Ei nu. Niciodată. Şi dacă murdăria lumii li s-a lipit de exterior, nu-s ei de vină. Niciodată ei. Nu. Despre interior… de ce le-ar păsa?
Uneori, e periculos mersul cu autobuze cu geamuri mari. Mai ales seara când, în loc de străzi prăfuite, blocuri gri, urme şi pete, te vezi pe tine. Şi te întrebi dacă tu eşti aşa sau doar geamurile? Lumea ta e-n praf sau…? Dar cine are curajul să-şi răspundă?