Descântece şi lătrături

De două ori am vrut să scriu despre asta şi am uitat. Acum mi-am amintit iar, aşa că scriu până nu uit. Prima dată am vrut să scriu acu’ vreo două săptămâni, după ce m-am întâlnit cu doi amici şi cu copilaşul lor de nici o lună. În ameţeala mea că aşa de mic deja e scos la plimbare, ce mă trezesc spunând? „Măi, să vă trăiască, să fie sănătos dar nu mă mai holbez la el să nu cumva să vi-l deochi. Hai să terminaţi şi cu botezul şi ne vedem noi şi mă pot juca cu el în voie”. 😯 Nu mă întrebaţi ce m-a apucat, nici eu nu ştiu. Eu nu le am pe astea cu deochiul şi habar n-am cum funcţionează sau cum se procedează. Adică ce trebuie să fac dacă vreau să deochi pe cineva? Mă rog, voi reveni la asta.
A doua oară a fost zilele trecute când m-a luat din senin o durere acută de cap şi ameţeală şi mi-am spus în gând că poate m-o fi deocheat cineva. Măi, să fie. Mă dilesc de tot.

Când eram mai mică şi zburdam prin curtea bunicilor în vacanţe, bunica ajungea din două mişcări la cutia cu chibrituri dacă aveam stări din astea de rău, să-mi descânte. Şi de câte ori o întrebam ce tot bolboroseşte în timp ce aprinde şi stinge câte un chibrit, avea acelaşi răspuns „nu-i voie, fata lu’ bunica, să îţi spun, asta nu se spune, se fură”. De unde se fură? „De la ăla care o spune. Când spun eu, tu eşti atentă şi furi descântecul”, spunea ea. Că şi ea l-a furat de la bunica ei, care a furat de la, care… Ce să fur, ce să fiu atentă că abia mişca din buze şi de auzit nu se auzea nimic? Şi cum nu m-a făcut mama cititor în stele buze, normal că n-am avut ce fura. Cert e că orice ar fi zis, după ce beam apa aia şi mă făcea cu ea pe frunte, unde făcea o cruce, la încheieturi, pe bărbie şi pe burtă, arunca apa pe câine (serios vorbesc 😀 ) sau la ţâţâna uşii,  îmi trecea în maxim 15 minute de parcă nu am avut nimic, niciodată.
No, am mai crescut şi chiar şi aşa mare am avut parte de stări din astea. Rar, e drept. Dar am avut. Dacă nu era bunica în preajmă că nu era vacanţă, era mama. Care decreta stare de deochi şi fugea la bucătărie. Eu după ea. Dar ce descântec tot spui acolo? Ea, foarte senină: „eh, descântec, nu e niciun descântec, spun Tatăl Nostru”. Aoleeeu! Sigur, nu mi-am bănuit niciodată bunica de magie neagră dar chiar atâta secret pentru atâta lucru?
Am înţeles că apa aia face bine la stomac, că e cărbune nu ştiu cum. Dar nu înţeleg aşa: de ce e musai să fie 7, 9, 11, beţe? Cu 10 nu e tot apă cu cărbune? Şi ştiu că Doamne-Doamne are o mare contribuţie acolo că face să nu te mai doară capul dar cum se împacă descântecul cu cele sfinte? Că e bine să te rogi, nu? Dar dacă spui „Doamne, te rog eu să faci cumva să moară capra vecinului”, nu e nasol? Păi, vedeţi? Adică, descântecele astea nu au treabă mai mult cu partea ailaltă? Că dacă doar te rogi şi amesteci beţe arse în apă, de ce mai cauţi câini să arunci apa aia pe ei, să nu laşi răul în casă? Nu e aşa, un amestec de credinţă, superstiţie şi bu-hu-hu? În fine, chestiunea asta nu e atât de arzătoare cum e aia cu deochiul în sine.
Cum deochi? Cum adică te uiţi mai insistent la cineva şi ăla, în juma de oră, îşi dă ochii peste cap şi i se face rău? Măi, eu nu fac bâză, am auzit de cazuri nasoale, cred că ceva se întâmplă dar nu ştiu ce şi cum. Am auzit că nu e bine să adormi deocheat că poate fi rău de tot. Dar nu înţeleg cum îţi dai seama cine deoache şi cine nu sau cine se deoache şi cine nu. Că am auzit „eu nu mă deochi sau eu nu deochi”. Oricine poate deochea? Ah, şi am mai auzit de o chestie. Că atunci când cineva te deoache şi altcineva îţi descântă, tu te faci bine dar ăla care te-a deocheat simte ce ai simţit tu, adică i se face lui rău. Na, asta cum mai e? 🙄
Şi pentru că nu mă pot abţine, e musai să vă spun cum mi-a lătrat mie bunica un ulcior. Aţi citit bine, nu vă întoarceţi la cuvânt că lătrat scrie. Nu ţin minte câţi ani aveam, oricum, nici prea mică încât să nu pricep, nici prea mare încât să ştiu să tac din gură. Şi mi-a apărut o chestie la ochi. Nimic grav dar bunica a pus diagnostic de ulcior. A fost şi ultima dată când am avut aşa ceva, semn că a funcţionat tratamentul ei extrem de naturist. Cum în sat nu exista farmacie sau medic, hai la lătrat. Eu am crezut că glumeşte sau că iar va zice ceva de nedesluşit şi scap. Ete, ciuciu. Se apropie bunica de ochiul meu şi începe „ham-ham, ulcior de câne…” şi nu mai ştiu dar e mai lungă lătrătura. Vă spun cât am putut să „mă hăhăiesc”? Nu vă spun. Asta cu ham, ham, era ca un fel de refren. Că îl trimitea pe ulcior peste văi şi peste munţi, de unde a venit, de unde n-a venit şi iar ham-ham şi eu iar mă prăpădeam de râs. Degeaba a insistat bunica sa stau serioasă că nu îşi face efectul, n-am avut cum. Dar pe cuvânt că a trecut. Am întrebat-o „auzi, da’ dacă îl aduceai pe Codruţ (câinele) să mă latre, nu era tot aia?” A zis că nu că el nu ştie poezia.
Voi ştiţi descântece din astea? Când sunteţi deocheaţi cu ce vă trataţi? Şi dacă tot cu beţe aprinse, ce spuneţi în timp ce? Sau nu e voie să se ştie?