Ala-bala, ai şi dai

Vă amintiţi de jocurile din copilărie, alea în care două persoane, faţă-n faţă, se jucau cu palmele şi spuneau o poezie, multe cuvinte fără sens şi întortocheate? No, io-mi amintesc numai jocul cu palmele dar nu şi poezia cu pricina. Dacă ştiţi voi, nu m-aş supăra să-mi spuneţi. Am încropit însă eu nişte cuvinte, puse-n ordine dezordonată şi a ieşit ce-a ieşit. Nooo, nu-i poezie. E ceva ce semănă cu ce spuneam. Adică un fel de joc pentru copii, să bată din palme în lipsă de altceva. Deşi nu asta era intenţia când am început primul „vers”. Spun asta ca să evit criticile pentru că azi nu numai că e luni dar e şi început de lună şi nu-mi permit să o ţin toată luna cu capu-n pământ. În rest, ţin la critici. Asta apropo de ce-am mai citit pe ici, pe colo, despre cei care se supără când oameni de bine vor să îi corecteze. Ba la un vers, ba la o greşeală. Fie ea de ortografie sau de gramatică. No, sincer, nu-nţeleg de ce te-ai supăra când cineva îţi vrea binele. Dar asta-i altă poveste. Ne-am înţeles, da? Am spus eu că e o joacă, nu mă certaţi că e o varză. Nu azi. De mâine puteţi. Că mâine nu mai e început de lună 😉

Deseori ai vrea să dai
din tot ce ai
ori strop de Iad
sau colţ de Rai
tu dai.
Uneori ai vrea să dai
chiar dacă n-ai
nici Iad, nici Rai
dar dai
cât ai.
Alteori ai vrea să dai
chiar şi ce n-ai
numai să dai
un strop de Rai
dar n-ai.
De-ţi cer un Rai
şi n-ai să dai
te faci tu Rai
şi lor de dai
numai să ai
să li te dai.
Când tu îţi ceri
un colţ de Rai
te rogi adesea
să mai stai
că astăzi n-ai
ca să îţi dai
nici Iad, nici Rai
aşa că stai
ş-aştepţi o zi-n care
să ai
ceva, orice
să-ţi dai.