Operaţiunea „zama”

Pentru că e vineri, îmi daţi voie la o porţie de frământări existenţiale? De data asta nu e zuzăneala care mă caracterizează câteodată, e altceva. Pe cât de zdrăngănit, pe atât de serios. Că poate voi râdeţi da’ eu mă afund în chintesenţă. Despre reţete care, pentru mine, au un singur ingredient de bază şi anume google translate, am mai adus eu vorba pe aici şi am mărturisit că prima dată verific ingredientele. Dacă nu necesită nimic care creşte într-un copac din Venezuela, sunt şanse mari să accept că mă bate-un gând. Dar gândul bate în retragere la al doilea rând al textului alocat modului de preparare. El începe promiţător cu „ceapa se taie mărut, ardeiul cubuleţe, roşiile felii subţiri”. E de bun simţ, zic. Dar continuă absolut dezastruos cu „şi se face o reducţie de”. Aici spun pas fără urmă de strângere de inimă. Să rămână ei cu reducţia că eu stau cu ceapa netăiată până găsesc o reţetă care nu umblă cu nasu’ pe sus, satisfăcută că m-a făcut praf din două rânduri şi mi-a demonstrat că habar n-am.

De acelaşi tratament beneficiază şi reţeta care-mi spune că „mai întâi ne asigurăm că untul e emulsionat” pentru că oricât de îngăduitoare aş fi, nu accept ca o tartă de prune să mă trateze cu superioritate. Aici situaţia se prezintă cât se poate de clar.
Să trecem la operaţiunea „Zama” că vreau să mă lămuriţi.
Io sunt ardeleancă din tată-n moşi. Că de strămoşi nu sunt sigură până la capăt, n-am făcut o disecţie a pomului genealogic, îi cred pe cuvânt pe bunicii care s-au jurat că nu-şi amintesc să se fi rătăcit vreo picătură de sânje din alt neam în ADN-ul nost’. Păcat, aş fi vrut să fiu un cocktail de gene. Revin la zamă.
Absolut orice ardelean care se respectă, la întrebarea „mânci o zamă?”, te va întreba fără greş „de care?” sau, după caz, „cu ce?”. Şi are de ales între variantele „de burtă, de grumpene, acră sau de fâsaică”. Aţi înţeles. La noi în bătătură, zama înseamnă ciorbă. Dar!! Poate fi şi varianta „de la ţară” a mult mai preţiosului „zeamă”. Însă zeamă nu înseamnă ciorbă. Ca să mai zică cineva că ardelenii nu-s „fainoşagi” (nu ştiu ce înseamnă dar cred că-i de bine). Adică zamă egal ciorbă şi egal zeamă dar zeamă nu egal ciorbă.
Să vă explic: acelaşi ardelean care se respectă, pretin bun, suflet ales, cu tot dragul v-ar recomanda (dacă v-ar vedea cu ochii bulbucaţi de greaţă după o noapte în care v-aţi şpriţuit), să beţi zamă de curechi, adică de varză, adică moare. Sau zamă de pe castraveţi. Sau zamă de lămâie, ar spune ardelenii care s-au emancipat între timp.
No. Problema e : dacă vin la voi acasă şi vă cer zamă, ce primesc? Nu fiţi chitră să ziceţi „ciuciu” că la foame fac urât. Dar dacă cer zeamă? Că am înţeles eu că pe la capitală zamă e ceea ce la noi, în Ardealu’ nost’ de fală, se numeşte supă. Şi la noi supa e numai una: supa de găină, de pui, din care ai scos carnea după ce a fiert şi ai pus tăiţei sau găluşte. Altă supă nu e. Aici, dacă îl întrebi pe orice ardelean neaoş dacă vrea supă, ştie ce urmează. Bine, mai e aia cremă. Dar supa cremă de dovleac, nu e ceva ce ar comanda un ardelean la locul lui, aia numai ocoşii o mâncă. Şi eu sunt ocoşă de multe ori dar numa zâc, acum nu mă fălesc, acum discut.
Voi aţi înţeles ce mă macină pe mine? A, încă ceva: mă gândesc să fac tașche cu pegmez, cred că mi-ar ieşi că nu necesită reducţie şi cică e de prin Banat aşa că vestu’ fie cu noi 😉