Cin’ pus-a librăria-n drum şi luat-a minţâlii potecii…

Intru direct în subiect că nu am inspiraţie pentru introducere. Citind astăzi pe blogurile voastre, dau peste recomandarea de la Indiferent şi mi se face brusc poftă nebună de citit. Asta n-ar fi fost o problemă, cărţi am. Dar ca şi în cazul poftelor de mâncat ceva, nu ştii ce dar sigur nimic din ce ai în frigider, pofta mea era în strânsă legătură cu acea carte şi nimic în plus sau în minus. Adică, era musai ca aia să fie ca să-mi potolesc pofta de nestăvilit pentru citit. Îi spun frumos că am notat, aşa cum se vede clar în comentariu şi îi mulţumesc pentru recomandare. De notat, am notat doar în capul meu şi am crezut că e suficient şi am decretat stare de urgenţă: azi trebuie să am cartea în mână. Că pe Anna Frank nici acum nu am mai luat-o că tot altceva îmi făcea cu ochiul şi subiectul de azi părea cumva tot din zona aia. Chiar dacă mi-am jurat că eu cărţi triste nu voi mai citi nici bătută cu funia udă (după ce am bocit o noapte întreagă cu suspine şi batiste multe după ce am terminat o carte), am zis hai, de data asta mă ţin tare, mi-am revenit de atunci. No, bun.
Termin cu munca, plec liniştită spre librărie, bucuroasă că pot respira în voie. Că zilele trecute mi se lipeau nările de la codul de ger dat fără jenă de ANM. Pe drum, ca şi fata veselă cu lapte, ouă, făină, ulei (dacă nu ştiţi, musai să citiţi postarea ei) am repetat eu titlul cărţii dar se pare că nu m-am şi ascultat repetând.
Intru în librărie, bună ziua, bună ziua, vă pot ajuta?, nuuu, mulţumesc, deocamdată doar mă uit puţin. Adică, ce? Dacă intri în librărie, se cheamă că ejti dăştăpt, nu? Un om dăştăpt n-are nevoie de ajutor, se descurcă singur. Mă proptesc în faţa primului raft şi încerc să le găsesc logica. Că treaba cu beletristică, ştiinţă, medicină, am prins-o demult. Dar aici nu era cu litere cum e în alte părţi şi lângă L era T şi lângă A era M. Hopa, ce-i aici? În fine, arunc o privire, mă uit la noutăţi să par genul care ştie tot ce apare şi intră numai să vadă dacă e ceva „proaspăt” şi decid că e cazul să iau cartea mea. Şi se face beznă. Nu în librărie, în capul meu. Fac ochişorii roată, cum fac eu în momente de panică, când caut din priviri ajutor divin şi încerc să respir şi să o iau logic. Deci: Potecuţă, cum se numeşte autoarea? Potecuţa tace cu capul plecat. Bine, nu-i nimic, lasă, nici nu e important. Potecuţă, care e titlul cărţii? Potecuţei îi tremură bărbia. Ştiţi, eu când am fost mică am avut vărsat de vânt. Se pune? 🙄
Panica se instala tot mai mult, mai ales când doamna drăguţă a mai venit o dată să întrebe dacă mă poate ajuta şi am refuzat politicos. M-am rugat la toţi sfinţii literaturii universale să mă ajute, să-mi şoptească măcar prima literă din numele autoarei, să adie vântul şi să cadă cartea de pe raft, să orice numai să mă salveze de ruşine. Sfinţii cred că erau ocupaţi cu treburi mai serioase că nu s-a întâmplat nimic. Caută, potecuţă, un nimic în ditai librăria, mai ales că, repet, nu ştiu de ce dar nu erau puse cu nicio noimă. Nici tu ordine alfabetică, nici nimic. Am trecut de Coelho şi de Puric, de Cărtărescu şi de Boia, am ajuns la Pădurea spânzuraţilor, iar am ajuns la Coelho şi tăt nimic. Niciun semn, nicio tresărire în capul meu.
Cum să mă duc să îi spun doamnei că „da, am nevoie de ajutor, aş vrea o carte.” Zău? Carte? În librărie? Intri în librărie şi ceri o carte? Sigur, e mult mai bună varianta asta decât aia în care ceri o ciorbă de burtă dar totuşi, măcar puţină disciplină în cerere, nu strică. Nu puteam spune nici că da, vreau o carte dar nu ştiu autorul, nu ştiu cum se numeşte dar e cu ceva deportări. Că nu am citit multe din recenzie ca să nu-mi stric surpriza. Poate dacă insistam şi mă scremeam mai mult, îi puteam spune doamnei în mare despre ce e vorba dar vă jur că mi-a fost ruşine. Mai bine jucam mima şi mă scoteam. Dar deja apucasem să o salut aşa că şi varianta asta a picat de la intrare.
În capul meu era ceva cu nuanţe. Dar parcă dădea cu virgulă şi până şi eu ziceam că n-are cum. Şi mi-am amintit de bancul cu ţăranii pe câmp. Trebuie să îl ştiţi. Spuneţi că îl ştiţi. Bine, îl spun deşi e greu că e cu gesticulat:
Examen la Arte Plastice.
Tablou de analizat: iobagi pe câmp.
Intră candidatul, în sală aşteptau alţi studenţi.
Întrebare: cum se numeşte tabloul?
Răspuns: ţărani pe câmp.
Profesorul: răspunsul dvs. nu este chiar exact, mai încercaţi.
Din sală, un coleg încearcă să îl ajute şi face semnul ăla… (cu degetul mare şi arătătorul de la o mână formează un cerc şi cu arătătorul de la celalată mână „pătrunde” cercul).
Studentul roşeşte, ezită: domnule profesor, mi-e jenă să spun.
Cum e posibil? Spuneţi ce credeţi.
Păi, ţărani fu***i dar nici eu nu cred că-i bine.

Mda, nu e un limbaj obişnuit pe potecuţe dar oameni suntem, nu am apărut din curcubeu cu o crenguţă de cireş în colţul gurii.
Acestea fiind zise, cu eu nu cred că-i bine, sigur că m-a pufnit râsul că nici eu nu credeam că-i bine cu nuanţe. Odată cu râsul, s-a dus şi incantaţia către toate spiritele culte şi culturale că şi dacă se înduplecau să-mi dea un semn cu o literă, tot n-aş mai fi fost în stare să descifrez. Şi am plecat, nu înainte de a mai mulţumi o dată pentru amabilitate.
Acasă am aflat că nuanţele erau de fapt tonuri aşa că mai bine că am tăcut.
Voi ce mai citiţi şi îmi recomandaţi? Hai, că de data asta mă duc cu potecile după mine, intru în librărie cu lista pe telefon aşa că nu vă faceţi griji, o scot eu la capăt, voi numai spuneţi.