Din praf şi noroi, ridicam palate

În faţa blocului meu era un părculeţ cu „leagăne”. Acolo ne petreceam aproape toate zilele de primăvara până toamna târziu. Eu şi mulţi alţii de vârsta mea. În vacanţe,  părculeţul ăla ne era a doua casă. Când eram deja mare pentru a ieşi însoţită afară dar încă mică pentru a pricepe că trebuie să fiu atentă când mă urc pe leagăne, am căzut de sus, de pe tobogan, direct pe spate. Îmi amintesc perfect, de parcă a fost ieri. Am rămas fără aer şi atunci, la câţiva ani câţi aveam, am simţit că mor. O perioadă nu m-am mai urcat acolo dar nu a fost o problemă, aveam de unde alege, erau „aparate” pentru toate gusturile. Alergam mult şi evident, cădeam mult. Dacă era doar o julitură, ne continuam jocul liniştiţi. Dacă era mai rău şi curgea sânge, fugeam în casă, punea mama rivanol, apă oxigenată, leucoplast şi ieşeam din nou, mândri tare de faptul că eram răniţi, parcă eram eroi dacă aveam genunchiul bandajat.

Iarna, părculeţul era înlocuit cu lacul îngheţat pe care patinam până seara târziu, când ni se făcea prea foame ca să mai rezistăm sau eram prea îngheţaţi ca să mai putem patina. Intram în casă, mâncam, încălzeam apă pe aragaz, ne spălam şi dormeam până a doua zi fără probleme.
Dacă foamea venea prea repede şi credeam că ar mai fi timp şi de stat afară, fugeam în casă, mâncam pe fugă şi apoi ceream voie să ieşim iar. Şi eu şi toţi ceilalţi. În casă, mama mă întreba înainte de a mă aşeza la masă dacă m-am spălat pe mâini. Mă spălam. Îi ceream apoi bani de pufuleţi. Şi îmi dădea. Pe o străduţă lângă blocul meu, la o casă, cineva avea maşină de pufuleţi. Îi făcea pe loc şi îi vindea în pungi mari. Prea mari pentru noi. Îi mâncam fără să ne mai spălăm pe mâini. În punga aia intrau, rând pe rând, toate mânuţele de copii care erau în jur. Mânuţe care au scris cu cretă pe asfalt un şotron sau au umplut cu pământ şi pietre o groapă ca să semene a castel.
Vara intram în grădinile din spatele blocului şi luam ardei şi roşii şi le mâncam acolo. Nu erau spălate. Nici noi nu eram. Muşcam eu, apoi muşca şi Corina, Nicoleta, Iulia, Bogdan, Sergiu şi toţi ceilaţi. Transpiram şi ne aşezam pe bordură. Mai striga câte o mămică de la balcon să ne ridicăm, să nu fie rece pe jos. Ne ridicam până intra ea în casă, apoi o luam de la capăt. Şi cu alergatul şi cu odihna pe iarbă sau pe câte o scară. Ploile de vară ne prindeau pe toţi tipând de bucurie, aşteptând să se formeze bălţile, să avem unde ţopăi. Ne strigau părinţii, pe rând, să intrăm în case. Sau măcar să ne adăpostim în scara blocului, să nu ne ude. Îi ascultam. Până intrau în case. Apoi iar săream în ploaie râzând în hohote. „Măi, copii! să nu răciţi, măi”, se mai auzea de la câte un geam deschis. Uneori, se auzea şi câte un ferm „Andrei, ştii că ai făcut injecţii. Vrei să păţeşti iar aşa? Treci în casă îmediat”. De injecţii ne era frică tuturor. Şi aşa ne mai potoleam şi noi.
Când lipsea cineva de la apel şi aflam că e bolnav, ne gândeam la el ca la un semizeu. Pe atunci, să ai roşu’ în gât sau vărsat de vânt, era un merit deosebit. Cel care revenea la joacă şi spunea că a suferit de una din astea două, era privilegiat. Era considerat un premiant şi reuşea să adune în jurul lui roi de curioşi şi de admiratori. „Ai făcut injecţii în picior? Uauuu, ce tare!” era leitmotivul zilei. Fostul suferind era adulat o zi întreagă. Până se aducea o minge sau aflam că altcineva e la pijamale cu termometrul lângă el.
Ce frumos se juca viaţa cu noi şi ce frumos ştiam şi noi să ne jucăm cu ea, în ea, prin ea! Or fi fost vremuri mai grele sau mai speciale, nu ştiu. Or fi fost părinţii noştri mai ocupaţi sau, ca să expun şi părerea pertinentă(oare?) a unora, mai … puţin informaţi. Iar nu ştiu. Eu n-aş zice dar nu intru în polemici. Cert e că de iubit, ne-au iubit nespus de mult. Pe mine şi pe toţi ceilalţi copii din marea gaşcă a cartierului. Nu ne supravegheau fiecare mişcare şi nici nu aveam în buzunare geluri dezinfectante. Aveam iarbă pentru „stop verde” şi bomboane şi gumă de mestecat. Uneori lipită bine de materialul pantalonilor scurţi.
Nu ştiu de ce mi-am amintit de asta. Ah!, ba ştiu. Mi-am amintit când am auzit că una dintre fetele care muşca pofticios din roşia nespălată şi din pufuleţii pe care îi lua fără să se spele pe mâini, spală cu spirt orice jucărie a copilului ei dacă a căzut pe covor şi abia apoi o dă copilului înapoi. Şi îl creşte la gramaj, după o carte pe care o laudă mult. Nici 5 grame în plus dar nici în minus. Şi nu e voie în mulţime că sunt microbi. E foarte bine că face asta, eu nu comentez cum îşi cresc oamenii copiii, nu despre asta e postarea.
Doar îmi e dor de noi, copii fiind. Şi de zilele în care ne mai cădea câte o bomboană pe jos şi o suflam bine înainte de a o mânca.
Zic şi eu amintindu-mi….