Frânturi în iarnă

S-a întors…
sau poate că n-a plecat
niciodată
ci doar a vrut să se lase rugată
să fie.
Şi nici acum nu e pe placul lor,
al celor care o chemau
şi care nu pot fi mulţumiţi
cu nimic
şi de nimic
nici măcar de ei
sau cu ei.
Îşi aruncă nemulţumirile
cât mai departe
de locul din care ele izvorăsc,
adică departe de fiinţa lor
şi o iau la fugă
fără să ştie spre ce nicăieri aleargă
şi nici nu le pasă.
Ei nu vor decât să scape de ele
şi ele nu vor decât să se lipească
şi mai mult de ei
să le intre în piele
să le curgă prin vene
să îi acapareze
cu totul.

M-aş pierde în iarnă
aşa cum te pierzi în valuri,
aş păşi desculţă prin ea
dacă nu m-aş teme
că talpa mea goală şi caldă
i-ar ştirbi perfecţiunea.
Aşa că merg încălţată
şi atentă să nu întind mâna
şi să ating norii
cu arătătorul.
I-aş putea înţepa
şi s-ar risipi prea mulţi fulgi
dintr-o dată.
Doar privirea o mai ridic,
cu privirea nu pot înţepa,
ochii mei nu sunt făcuţi ca să
rănească.

Pe trotuarul din stânga,
un copil încearcă să se îngroape
în zăpadă
şi râde
în hohote.
Tatăl lui îl strigă
pe nume
şi îl roagă să se ridice
de jos.
Privirea lui spune că ar vrea şi el
să facă la fel
dar poate îi e ruşine
de lume.
Copilul râde
şi se uită
în sus.
Pe trotuarul din dreapta,
un bătrân îşi sprijină viaţa
într-o cârje
şi nu râde
doar schiopătează de greutatea
atâtor amintiri.
Pe el cine l-o striga pe nume?
O mai avea el pe cine
să roage
sau pe cineva care
să-l roage?
Privirea lui nu mai spune
nimic
el doar tace.
Bătrânul tace
şi se uită
în gol.

Aş vrea să-mi crească braţele
ca să pot prinde cu o mână
mâna copilului aruncat
în zăpadă
şi cu alta, mâna bătrânului
oprit pentru o clipă
prin zăpadă.
Aşa, să le pot uni destinele,
să îşi împrumte unul altuia
din viaţă
şi să facă troc cu
amintiri,
înţelepciune,
poftă de viaţă
şi strigăt părintesc
de dor
şi de iubire nemărginită.
Dar nu pot.
Şi merg mai departe atentă
să nu topesc
să nu strivesc
să nu murdăresc cu pasul meu
perfecţiunea
iernii
şi viscolul
din oameni.