Potecuţa şi paporniţa

Azi iar am râs de una singură în văzul lumii. Să vă istorisesc? Ştiam că ziceţi nu, nu ne interesează dar eu scriu ca să fie aici dovezi ale semnelor tot mai evidente de zuzăneală. Când voi avea şi actele în regulă, să se ştie, să nu se uite. No bun. Trebuie să specific faptul că eu nu sunt deloc, dar deloc shopalcoholică(ies toate literele la socoteală?Am dat copy de pe google că nu ştiam să-l scriu singură). Da’ deloc. De obicei, îmi pierd răbdarea rapid, mai ales în marile magazine şi mă ia cu ameţeală. Astăzi, plină de chef de plimbare, mă iau de mână şi mă duc tocmai înspre Mall unde toate-s mai înghesuite ca zahărul şi laptele în plicurile de 3 în 1. Şi intru victorioasă în primul, adică Kaufland. Măi, ăsta nu-i articol din ăla de reclamă, pe cuvânt. Deşi, ar putea şi ei să-şi amintească de faptul că mi-au trimis SMS anul trecut că am câştigat o sacoşă la ei şi eu, inconştientă, am ignorat fără pic de jenă câştigul şi nici acum nu ştiu ce culoare avea premiul meu. Dar să revin.

Am cumpărat de acolo nişte mizilicuri, am dat trei ture cu căruciorul (se ştiiieeeee! 😀 ) că fără asta m-aş fi dus degeaba. Am trecut frumos pe la casă, că aşa ştiu că se face, nu înainte de a mă lupta cu o dileală dilemă şi anume: cum adică te duce taxiul de la raft direct spre casă? În magazin, când auzi de casă, la ce te gândeşti? La casa de marcat. Şi tanti aia anunţa că dacă vrei să beneficiezi de asta, să anunţi la biroul de informaţii. Voi (mă rog, unii dintre voi) mă ştiţi că nu mă feresc să vă spun că-s dilaila. Am crezut că poate e pentru ăia care cumpără marfă mare şi ăştia din magazin îţi cară pachetele printre rafturi cu maşinuţa aia cu care se plimbă ei şi mă încurcă pe mine când mă dau cu căruciorul. Nţ. Nu-i asta. Era vorba chiar de taxi şi chiar de casă dar eu m-am prins numai la al doilea anunţ. Nu-i nimic, bine că nu am cumpărat un sac de cartofi să fie nevoie să cer taxi direct în magazin şi să mă mir că nu mai vine. Şi cum cred că s-a dilatat masochismu’-n mine, altfel nu-mi explic, am făcut ce n-aş fi făcut în condiţii normale: m-am îndreptat direct spre Carrefour, după ce am îndesat în geantă plăsuţa cu mizilicurile cumpărate.
Cum nu mai aveam cărucior, am mers ca un om perfect normal unde aveam treabă şi hai la casă. Ţintesc una la care nu era decât un client, pun două produse pe bandă, mă uit în ochii domnului de la pază, îmi sclipeşte ceva în privirea lui, iau brusc produsele şi fac stânga-mprejur. Am uitat ceva şi nu era să pun casieriţa să mă aştepte şi să încurc eu bunul mers al lucrurilor şi productivitatea şi dezvoltarea naţiunii. Tot fără coş şi cu produsele-n mână, fac sprinturi, iau ce mi-am amintit că am uitat şi hai înapoi. Casa care era liberă înainte, acum avea o coadă cam prea lungă aşa că aleg o alta, din vecinătate.
Domnul cu paza mă ocheşte, eu iar mă uit în ochii lui dar de data asta nu mai citesc nimic, semn că am cumpărat tot ce aveam de gând. El se apropie de casa unde m-am postat eu şi mă fixează cu privirea. Mă simt măgulită, ce să zic? Mă uit pe mine, nimic în plus dar nici în minus. Adică nu am agăţat vreun câine de pe stradă pe talpa cizmelor dar nici nu-mi lipseşte vreun obiect vestimentar de bază. Şi oricum, fuse ziua fără pantaloni aşa că nici măcar cel mai rău caz nu ar fi fost chiar cel mai rău.  Mă ia brusc cu inspiraţie şi transpiraţie refăcând în cap filmul evenimentelor şi comportamentul meu, posibil dubios dar nu asta era problema. Îmi amitesc de produsele din geantă şi de faptul că aşa cum am obiceiul, m-am jucat cu bonul până l-am făcut bobiţe şi l-am aruncat în vreo trei coşuri de pe drum. Că aşa fac. Îl tot învârt între degete până se face franjuri şi arunc pe rând câte o biluţă după ce mă satur să le rotesc în mână. Eram conştientă că şi dacă va începe să urle măgăoaia aia, nu voi ajunge eu luată pe sus de mascaţi dar cel mai tare m-a pufnit râsul imaginându-mi cum desfac eu geanta mea şi las să se reverse…. cam un raft de debara plus încă câteva chestii pe acolo. Şi râdeam şi încercam să-mi muşc buzele să mă fac să tac dar tot degeaba.

Nu era problemă, le adunam eu dar nu am autorizaţie de talcioc şi cam aşa ar fi arătat peisajul. Da, da, ştiu. O adevărată lady are în gentuţă un rujuleţ, o oglinjoară şi un cărduleţ. Da’, ce? Am pretins eu vreodată că sunt o adevărată lady? Nu. Aşa că eu duc, nu mă încurc cu diminutive. Că niciodată nu se ştie. Şi de fiecare dată când am schimbat geanta şi am pus doar strictul necesar, fix ce nu puneam se dovedea extrem de util şi la fel de extrem de inexistent. Aşa că am decretat că tot ce am eu în geanta de toată ziua, face parte din categoria strictul necesar. Inclusiv nişte beţişoare de amestecat în cafea. Despre care nu ştiu nimic în afară de… just in case. Adică nu mai ştiu cu ce ocazie le-am adoptat dar nici nu mai contează. Dacă se dă lege că n-ai voie cu linguriţe în spaţii publice că pot fi periculoase? Eu cu ce amestec în cafea, cu degetul? Păi, e frumos? Nu. Aşa că m-am asigurat că nu mă fac de porc dacă. Las’ să fie, să nu trebuiască, zic. Mai am o umbrelă. Eu sunt păţită cu intemperiile aşa că umbrela nu pleacă din geanta mea şi chiar dacă atunci s-a dovedit inutilă, eu nu am discreditat-o, încă îi acord şanse. Mai am un plic de Coldrex, nişte pastile de rău de mişcare, pastile de durere de gât, bomboane mentolate şi bomboane cu lapte. Să fim înţeleşi: normal că nu beau Coldrexul pe stradă şi nici nu-l prizez în situaţii de criză. Şi normal că pastilele alea de rău de mişcare nu înseamnă mişcare în aer liber. Dar poate garanta cineva că nu se dă, Doamne fereşte, alarmă de evacuare, ceva? Sau dacă mă invadează talibanii şi mă duc în pădure şi răcesc? Nu mă tratez eu cu Coldrex şi scap de-o grijă? Bomboane cu lapte nu mănânc dar m-am obişnuit cu ele, mi se rupe sufletul să le scot că va fi decorul incomplet fără ele şi-mi vor lipsi.
Mai am un mărţişor care e de fapt o păpuşică şi e prea drăgălaşă ca să nu o duc cu mine peste tot. Aşa că nu se pune. Am penar. Am penar?? 😯 Da, am penar. Cu 5 pixuri. Nu ştiu de ce 5, aşa s-a nimerit sau o fi ceva cu numerologia şi fac buba dacă scot unul sau mai multe. Şi totuşi, ce fac cu ele? Dacă le scot azi, sută la mie mâine la muncă nu găsesc niciun pix care să scrie bine şi intru în starea de nelinişte care nu trece decât cu… eventual o mandarină. O am, da. Am mandarină la mine că mă vitaminizez. Poşetuţa cu farduri, nişte pliante că eu nu refuz pliantele pe stradă. Dar nici nu le arunc, după cum constat acum. Mai am o perniţă mică-mică cu gel salin, tot pentru eventualitatea aia în care sunt răpită şi dusă undeva unde e frig. Aia măcar o oră cât e activă, mă scapă de hipotermie, timp în care din toate foile şi foicicile, ajută de brichetă, fac foc de semnalizare şi scap. Acum spuneţi voi, la ce aş putea renunţa eu din toate astea? 🙄

Din fericire, n-a ţiuit nimic, domnul m-a mai scanat o dată şi şi-a îndreptat atenţia către alt client, la fel de repede cum a venit spre mine. Păcat, aş fi fost dispusă să-i dau şi lui o bomboană cu lapte cât aş fi dat declaraţii că n-am vrut să jmanglesc nimic.
Fetelor, nu-i aşa că voi ştiţi despre ce vorbesc? 😀

Foto