Primul pas…

…pe potecuţele noului an, primul cuvânt pe foaia albă. Nu ştiu de ce în zile importante ca asta, simt un fel de presiune care mă împiedică să scriu relaxat. Poate că am eu aşteptări de la mine. Să scriu în ton cu ziua, să dau importanţă, prin cuvânt, datei din calendar. Sau poate că e din cauză că citesc alte postări, pe alte bloguri, înainte să mă apuc de scris şi mă inhibă textele frumoase pe care le găsesc. Şi am în minte ideea că ar fi bine să încerc măcar să fiu în rând cu lumea. Apoi tot eu sunt cea care spune că nu, nu e musai. Nu e nimeni care să-mi ceară socoteală că nu am marcat aşa cum se cuvine o zi anume. Nimeni în afară de mine. Şi eu sunt oricum  nemulţumită aproape tot timpul de produsul final.

Dar atât timp cât ceea ce am simţit sau gândit reiese din text, sunt conştientă că mai mult nu puteam. Şi mă consolez cu asta. Potecuţele mă suportă şi aşa pentru că ele sunt aşa cum mi-aş dori şi eu să fiu. Calde şi răbdătoare. Bune şi înţelepte. Dar dacă ar fi ele singurele care ar respira cuvântul meu…
Şi tocmai pentru că nu sunt singure şi pentru că ceea ce scriu, mai serios sau mai vesel, mai bine sau mai puţin bine, mai frumos sau mai neinspirat, mai corect sau mai anapoda(mai ales la virgule 😳 ), nu rămâne doar între pereţii căsuţei mele, nu pot fi nepăsătoare. Pentru că indiferent de motivele care ne îndeamnă să aruncăm în lume cuvintele sufletelelor noastre, o facem conştient că ele nu vor mai fi doar ale noastre odată cu apăsarea butonului „Publică”. Scriem pentru noi. Să ne ştim, să ne fim, să ne rămânem. Scriem când vrem să ne lăsăm sufletul să prindă grai. Să ne spună ce noi, poate de teamă, de ruşine, din neputinţă, nu ne rostim când ne privim în oglindă. Scriem ca să transmitem cuiva ceva, scriem ca să facem lumii cunoscut un ceva anume. Scriem pentru că din asta trăim, din asta câştigăm bănuţi. Sau scriem din dorinţa de a simţi că facem parte dintr-un întreg. Indiferent de motive, scriem. Şi oricare ar fi motivul, nu e nimic de condamnat. Dar cu toate astea, ne asumăm sau ar trebui să ne asumăm ce-am scris. Nu dăm nimănui socoteală ce facem în casele noastre, în intimitatea noastră. Dar oricât de personal ar fi un blog, el este totuşi un loc în care nu suntem singuri. Şi un cuvânt se poate transforma extrem de uşor în armă letală. Pentru suflet. Şi un cuvânt doare mai tare decât un pumn, de cele mai multe ori. Dacă o mai facem şi conştient, dacă îl scriem convinşi fiind că rănim, e cu atât mai rău, se vindecă şi mai greu. Sau niciodată.
Am primit şi eu acel „review” al blogului. Cifre multe din care nu am înţeles prea multe şi nici nu am încercat să înţeleg. Pentru că oricât de exact sau inexact e acel contor, în spatele cifrelor stau oameni. Oameni care au venit pe potecuţe. Unii din întâmplare, căutând altceva, alţii din curiozitate, alţii pentru că poate au văzut linkul pe undeva iar alţii, sper eu, de drag. Şi dacă nu mă împac deloc cu cifrele şi nu le prea am la inimă, când e vorba de oameni lucrurile se schimbă. Atunci când ştiu că cifrele alea au însemnat câteodată şi „oare ce face potecuţa?”, „hai să văd ce-a mai scris azi”, „fata asta ce mai zice?”, nu pot trece cu vederea. Şi nu vreau să exagerez cu discurs de Oscar pentru că nu e cazul. Dar vreau să vă mulţumesc sincer! Celor care sunteţi aici şi veţi mai fi. Şi celor care au fost şi nu s-au mai întors.
Şi vreau să vă rog să mă iertaţi pentru când v-am supărat sau enervat. Ştiu că au fost şi momente din alea. Fie în postări, fie la comentarii. Poate că au fost zile în care nu am răspuns cum v-aţi fi aşteptat. Poate am răspuns sec sau prea puţin în comparaţie cu cât aţi comentat voi. Poate au rămas comentarii fără răspus deşi fac tot posibilul să nu-mi scape comentarii. Dar poate că au fost şi din astea. Un singur lucru aş vrea să ştiţi: niciodată nu am făcut-o intenţionat. Niciodată! Nu caut scuze penibile pentru cuvinte aruncate aiurea. Dar vreau să ştiţi că nu am intenţionat să transform cuvântul(mai ales cel scris) în lovituri de cuţit. Aşa că vă rog eu să mă credeţi că dacă am supărat sau am rănit, a fost pentru că am fost adormită, toantă, aiurită, neatentă, neglijentă, ameţită sau oricum. Dar nicidecum nu am scris ceva cu intenţia de a supăra în vreun fel pe cineva.
Dacă veţi mai vrea să treceţi pe potecuţe, poarta e larg deschisă şi vă aştept cu drag! Atât cât vor mai vrea potecile să-mi fie.
Aş fi vrut să vă întreb ceva legat de aspectul blogului dar las întrebarea pentru altă postare că m-am întins.

Sursă foto