Niciun titlul n-ar fi titlu…

1Nu e o postare potrivită pentru o zi de luni, după Crăciun. O zi în care unii se întorc la muncă mai obosiţi decât au plecat înainte de vacanţă, mai fără chef decât oricând, povestesc colegilor cum au petrecut, cu cine, ce au primit şi de la cine şi schimbă păreri despre unde şi cum vor întâmpina noul an. Alţii încă se bucură de concediu şi se gândesc relaxaţi la noaptea dintre ani. Se fac bilanţuri, planuri, se trage linie şi se începe cu aliniat un paragraf nou. Aşa că nu, nu e deloc potrivit. Dar în acelaşi timp, poate fi mai potrivit decât oricând. Pentru că… pentru că.
Nu vreau să vă stric cheful, nu vreau să vă stric ziua. Vă rog (şi nu glumesc) să luaţi asta ca pe un avertisment din genul celor care se pun la filme sau la ştiri atunci când urmează să fie difuzate imagini „care ar putea afecta emoţional telespectatorii”. Nu vor exista imagini şoc, nu voi face dezvăluiri şoc, nu voi face disecţii „în direct”. Dar nici veselie nu va fi printre rânduri. Aşa că nu treceţi mai departe dacă ştiţi că un text oarecare vă poate afecta starea de spirit. Da?

Întâmplător, se numea Iuliana. Putea fi orice alt nume. Aşa cum au fost, din păcate, mult prea multe alte nume zilele astea. Dar mă opresc doar la al ei pentru că m-a marcat într-un mod extrem de personal. Nu, nu o cunoşteam. Nu personal. Şi nu, nu pot fi ipocrită, mai ales acum. Nu pot jeli teatral un om pe care nu l-am cunoscut. Te afectează dar nu poţi cădea în penibil. Cu toate astea, îi cunosc „zbaterea” mai mult decât pot explica şi decât vreau să explic. Nu jelesc, deci. Doar scriu.
În ziua de Crăciun eram la muncă. Şi era bine. Linişte şi cald. Cafea caldă şi bună, prăjiturele, brăduţ, colinde. Într-un cuvânt, bine. Atmosferă de sărbătoare era şi la televizorul care îmi ţinea de urât. Şi vine galbenul ăla afurist, ăla care de data asta chiar anunţa ceva (spre deosebire de multe alte ocazii când nu spune nimic, doar scoate ochii). „Accident”, „pierdut viaţa”, „acasă”, „părinţi”. Piese de puzzle care, puse într-o ordine firească, îţi taie răsuflarea. Şi în timp ce „vezi” filmul evenimentelor, te transpui. Nu mai e vorba de ea, de un nume, de un om. E vorba de tine, de ei, de toţi. Dar mai ales, la modul cel mai egoist cu putinţă, de tine. Şi îţi vin în minte zecile de drumuri făcute pe repede-nainte, să nu te prindă noaptea pe drum, să ai timp măcar două-trei ore să stai cu ai tăi, să te şi întorci înainte să se facă prea târziu pentru că a doua zi în zori începea o nouă zi de muncă. Te gândeşti la ziua aia liberă, singura, în care vrei să faci tot ce n-ai apucat să faci în celelalte şi în final constaţi că n-ai făcut nimic dar îţi spui că „las’ că e timp săptămâna viitoare”. Şi uneori chiar e.
Şi te gândeşti la zecile de zile în care ai fi vrut să nu fi fost aici ci acolo şi la zecile de urări făcute de departe că ziua aia liberă nu cădea niciodată când ar fi trebuit. Şi la colindele ascultate la telefon sau la reţete de drob date tot prin telefon. Şi la atâtea şi atâtea „da, staţi liniştiţi, am. Da, am cumpărat. Da, am şi vopsite şi proaspete. Da, sigur, am luat şi din aia. A, nu, nu fac. Ştii doar că nu-mi place, ce rost are să fac numai că e tradiţie? Nu, nu-mi trebuie, am destul. Nu e mare, e micuţ şi frumos, e făcut din crenguţe. Da, am pus şi săniuţa mea, nu putea lipsi. Am mâncat, da… am mâncat. Crăciun Fericit şi vouă. Şi eu vă iubesc!„. Şi la nodul în gât pe care încercai să îl maschezi. Pentru că ştiai că al lor nu e fericit fără tine. Şi al tău va trece fără să-l simţi. Şi la cele câteva zile în care spui: gata, până aici, nu mai vreau. Şi la toate celelalte în care îţi spui că nu ai putea altfel. Că nu vrei altfel.
Şi apoi, te gândeşti din nou la ea. Că a vrut să rupă alea câteva ore. Gonea să prindă mai mult timp acolo unde Crăciunul e întotdeauna Crăciun. Şi nu poţi şi nici nu vrei să îţi închipui că… şi alungi orice astfel de  gând. Şi te consideri norocos că îl poţi alunga.
Se termină programul, e seară deja. E seara de Crăciun. Mergi pe străduţele luminate, din case se aud colinde şi râsete, te întâlneşti cu grupuri de colindători, te vezi mică, lângă brad, aşteptând un moş care nu te uita niciodată. Şi o suni pe mama. Se bucură. Îţi spune că nu, nici să nu te gândeşti. E mai liniştită să te ştie acasă, la căldură. Nu pe drum. Nu vrea să ştie că goneşti. Şi înţelegi, fără să mai pui întrebări. Închizi telefonul şi plângi deşi nu ai vrea. În case se colindă, tu mergi pe străduţe şi ascunzi lacrimi în fular. Dar ştii că a doua zi te întorci la muncă. Şi îţi place. Şi nu poţi şi nu vrei altfel. Nu acum. Poate mai târziu. Speri că va fi un mai târziu. În faţa Bisericii te închini şi mulţumeşti în gând. Pentru că.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

33 de răspunsuri la Niciun titlul n-ar fi titlu…

  1. Oana zice:

    Când am auzit știrea, eram acasă la părinți. Privilegiată, aș spune. Chiar da. Aveam timp pentru mama, pentru tata, și pentru rememorarea bunicii, de mână cu mama (cum am scris, de altfel, în postarea ‘Anul meu nou’).
    Și m-a dus gândul exact la… ce ai scris tu azi. Pentru ei, pentru atâția ‘ca ei’ (uneori ‘ca noi’) care abia au timp să răsufle pentru că, în rest, viața le e aproape confiscată – ori pentru că trebuie, ori pentru că nu pot (nu se poate) altfel. Aproape m-am răstit la tata când i-am spus că sunt sute, mii precum Iuliana care riscă…uneori totul…ca să ajungă, cumva, acasă, la familie. Și că poate ar fi timpul să fie un gen de reacție post-Colectiv pentru această tragedie, pentru că e mai mult decât un ‘banal accident’ în care s-a mai pierdut o viață ( a câta oare?)…e mult mai mult. E o vorba de un mod/stil de viață și de muncă. Ce ne-a devenit cruce. Și uneori sicriu.

    Mă bucur că ai scris. Regret profund motivul pentru care ai ales/a trebuit să scrii. Am văzut și alte reacții ale jurnaiștilor. Care spun mult și același lucru. Și acum n-am acum în gând decât un Mulțumesc. Tot pentru că.
    Te-mbrățișez, Potecuțădedor, cu toată dragostea mea! Să fii ocrotită!

    Apreciat de 1 persoană

    • Se va mai scrie, Oana! Mai dureros şi mai apăsat decât am făcut-o eu. Ştii ce se întâmplă? Toţi cei care au scris şi vor mai scrie, mai supărat ori mai nostalgic, a doua zi vor face fix acelaşi lucru. Pentru că deşi ar putea, fizic vorbind, e imposibil să te desprinzi din motive care nu-şi au locul aici.
      Eu îţi mulţumesc ţie! Şi pentru că acest comentariu a încununat postarea mea! 😉
      Să ai o zi liniştită! Gânduri bune!

      Apreciat de 1 persoană

  2. fata veselă zice:

    Nu am văzut știrea dar presupun că nu e de bine. Uneori efectiv nu vedem cât de norocoși suntem. Sau poate refuzăm. Sau vedem dar tot nu ne ajunge. Așa suntem noi, oamenii. Abia când pierdem realizăm. Probabil că e prea târziu atunci. Fruntea sus Potecuță! 🙂

    Apreciază

  3. Ana zice:

    Oamenii , daca vor , isi pot face timp…pentru orice este timp , daca am invata sa spunem mai des NU si daca am invata sa ne iubim pe noi insine si ne acordam incredere noua insane. Sa invatam sa traim mai mult pentru noi si mai putin pentru altii… (zise ciobul vorbind cu oala sparta).
    Dumnezeu sa o odihneasca in pace pe Iuliana!

    Apreciat de 1 persoană

  4. O știam de la tivi… dar mai bine decât pe ea, cunosc drumul E85,e și drumul meu spre casă,se mai numește și „drumul morții”… odihnă în pace și pe ceilalți să-i păzească Dumnezeu!Așa ar trebui scrise articolele de către colegii ei jurnaliști,până la tine nu m-a impresionat niciunul,cu toate că o cunoșteau.

    Apreciază

    • E înfiorător câte drumuri poartă numele ăsta. Şi câte „curbe ale morţii” avem. Dar apare mereu acel „dacă”. Dacă nu avea viteză, dacă nu, dacă da, dacă… of!
      Să ne aibă pe toţi în paza Lui!
      Ţi-aş mulţumi dar simt că n-ar fi drept. Oricum… contează mult ce mi-ai spus 😉

      Apreciat de 1 persoană

  5. lucillette zice:

    „mai târziu” devine uneori „prea târziu”…lacrimi în fular și viața. pentru că.
    fără detalii..

    Apreciază

  6. papagigli zice:

    E trist, dar exista resposabilitatea care, in cazul de fata, apartine victimei. Evident ca putem gasi o sumedenie de circumstante atenuante, dar daca in dreprul pomului era un copil nevinovat, probabil ca responsabilitatea soferului, nu compatimirea lui/ei ar fi luat prim-planul. O masina e o arma. O arma cu care poti omori, fie pe altii, fie pe tine insuti. Cine nu constientizeaza acest lucru si nu il considera o prioritate cind se urca la volan, n-ar trebui sa conduca, intrucit aceia sunt, in mod cert, un pericol public. Stiu, „de mortuis nihil nisi bene” dar pe de alta parte, consider ca moartea nu-ti absolva vina. Cel putin asa gindesc eu.
    Sa-i fie tarina usoara!

    Apreciat de 3 persoane

    • Ai dreptate, papagigli! Dar nu despre vină sau compătimire e vorba. Că atunci da, viteza nu are scuze. Dar nu sunt în măsură să vorbesc despre asta.
      Şi dacă era un bețiv care dormea în şanț, tot nevinovat ar fi murit în cazul ăsta 😉

      Apreciază

      • papagigli zice:

        Pai nu, ca ala fiind mort de beat, se cheama ca era mort pe jumatate 😆
        In rest, consider ca fiecare-si decide prioritatile in viata, viata fiind prioritatea numarul 1. Daca nu e, si in loc de viata alegi slujba, atunci se cheama ca ai facut o alegere proasta. Ca sa-l parafrazez pe Preda, as zice ca „unde viata nu e, nimic nu e” 😉 ca viata fara slujba se poate, da’ reciproca nu va fi niciodata adevarata. Cred ca tocmai am enuntat un postulat 😆

        Apreciat de 1 persoană

  7. Mugur zice:

    Ai dreptate, Potecuță! Mereu suntem „pe fugă”, mereu găsim priorități, altele decât cele adevărate. Mereu alergăm pentru că vremurile, pentru că societatea, pentru că… Și ce-i mai rău, este că parcă nu reușim să învățăm nimic.
    Și eu m-am închinat și am mulțumit, ba chiar în mai multe rânduri.
    Pentru că.

    Apreciază

  8. De foarte multe ori, cunoaștem un Om doar atunci când nu mai e. Și ne pare tare rău că s-a dus, fără să fii știut măcar că există.

    Apreciază

  9. 1lauralaly zice:

    Aceleasi sentimente le-am traot si eu..auzind stirea. M-a dat peste cap .. E bulversant si greu de inteles. Alergam non stop in viata asta pentru ca asa trebuie. Asa ne e impus de lumea asta in care traim si in care timpul e prea comprimat intre ieri si azi. Si nu mai e timp sa ne bucuram de viata si de cei dragi. E trist cand trebuie sa „furi” clipe de fericire Eu una, acum multumesc lui Dumnezeu pentru ca sunt asa cum sunt si ca ii am langa mine zi de zi. Te imbratisez cu drag, Potecuta..

    Apreciază

    • Da, Laura! E ca şi cum ai intra într-o centrifugă. Ameţeşti la început dar după asta te obişnuieşti şi crezi că ăsta e ritmul normal, că altfel nu se poate. Şi nu mai simţi ameţeală, nu mai auzi zgomot, nu mai simţi nimic. Dar nu e nici rău de tot, e ritmul tău şi ţi-e ok. Şi când vrei să ieşi de acolo, eşti azvârlit. Aşa cum ne mai jucam noi când ne ţineam strâns de mâini şi ne învârteam câte doi în viteză. Dacă unul se desprindea, cădea. Şi doare căzătura şi crezi că e rău afară, e mai dureros fără haosul ăla cu care te-ai învăţat. Şi tot aşa….
      Să îţi fie sănătoşi, să îi ai lângă tine cât mai mult timp, draga mea! Te pup!

      Apreciază

      • 1lauralaly zice:

        Multumesc, Potecuta. Asa e . Se construieste in jurul fiecaruia ca o zona de comfort. O zona sigura. Bine definita si care devine parte integranta din noi. Si parca , doar parca,uitam de noi. Ciudat, adevarat si trist. Si vine cate o stire sau o intamplare care ne zguduie tot fortul ala construit dintr-o normalitate aparenta si ne aducem aminte de noi. De ce e cu adevart important. Sa ne fie aducere aminte ca nu suntem de fier si nici pe baterii. Te pup!

        Apreciat de 1 persoană

  10. psi zice:

    povestea aceasta se repetă mult prea des, și ce facem noi? uităm. uităm că omul este fragil, că viața este finită, că… atât de mulți că și atât de multe uitări.
    fluturica s-a dus sus, la cer. poate că unii am spune: prea repede. dar cine suntem noi să judecăm, să arătăm a vină? doar niște oameni, niște simpli și grăbiți, prea grăbiți oameni care cred că au timp, că au atât de mult timp… apoi uităm și o luăm de la capăt.

    Apreciază

    • Cumva, în doze mici, e bine că uităm. Numai că vine aşa, un tăvălug care ne reaminteşte şi dă cu noi de pământ….

      Apreciază

      • psi zice:

        pentru cei care trec razant pe lângă așa ceva uitarea e ca plasa de siguranță când te arunci în gol. și te arunci căci altfel dă depresia cu tine de asfalt. dar în realitatea noastră și uitarea tot o minciună este de fapt. 😦 de-am fi mai sinceri cu noi înșine, de-am putea…

        Apreciat de 1 persoană

  11. EmM zice:

    Off… nici nu mai vreau sa-mi amintesc 😦 eram la parinti cand am auzit si eu stirea… si am fost pe drumuri toata ziua aceea… 😦 Dumnezeu s-o odihneasca in pace!
    Am avut parte de un soc din acesta cu un prieten foarte bun cand aveam vreo 17 ani… e dureros pentru cei ce raman in urma, mai ales… si mai dureros e cand viata unora se curma atat de devreme… iar neatentia asta pe sosele, graba, viteza, neatentia… nici nu mai vreau sa ma gandesc de cate ori apas si eu prea mult pe pedala…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s