Despre un Moş şi cinci…

… sute. De titluri, de gânduri, de întrebări, de speranţe, de vise, de suspine, de surâsuri, de paşi, de răspunsuri, de zâmbete. Nu ştiu de e mult sau puţin, de e de laudă sau de plecat capul a ruşine. E de mulţumit şi atât! Mulţumesc!
Am tot văzut pe la voi că aţi deschis desaga cu amintiri. Şi mi-e drag să vă ascult povestind. Să ştiţi că eu încă nu vă urez. Pentru că pe aici voi fi şi de-om fi sănătoşi, vin să vă colind chiar în 24. Dacă mă primiţi, desigur. Dacă nu, nu-i cu supărare, merg mai departe. Aşa că mai păstrez urarea puţin.

Aş vrea să vorbim şi aici despre cum a fost întâlnirea cu adevăratul Moş. Că am citit şi în alte căsuţe, mai frumoase decât a mea, că s-a discutat despre asta. Şi tare aş vrea să îmi spuneţi şi mie cum a fost la voi. La mine, de pildă, a fost rău. 🙄
Am reuşit să îl enervez pe un partener de joacă (cel puţin aşa mi-a fost relatat) şi băiatul, de nervi, în loc să îmi spună că-s urâtă, mi-a spus „nici nu există Moş Crăciun, na!” 😦 Am fugit la mama să o întreb dacă e adevărat. Nu mai ştiu exact ce m-a aburit, cert e că imediat după asta, am început să răscolesc prin dulapuri după nu ştiu ce, niciodată nu căutam ceva anume dar răscoleam la intervale fixe de timp. Şi am găsit o cutie. Care în 24 mi-a fost înmânată cu mândrie. Ahaaa, deci aşaaaa… Şi mi-a fost clar cum e cu moşuleţul cel viteaz. Deşi tot era undeva un semn de întrebare. Am suferit mult, să ştiţi.
Chiar dacă simţeam o uşurare că nu e moşul pe la geamuri să vadă dacă pap sau dorm sau în fine, ce mai urmărea el pe vremea aia, parcă am pierdut ceva. Pe cuvânt că am suferit. Şi în anul următor, ştiind că tot ce era sub brad era din banii părinţilor, parcă nu a mai fost la fel de mare bucuria. Şi cumva, parcă avea altă greutate asta cu „ce vrei să primeşti de la Moşu?” sau „ai fost cuminte?” venită de la mătuşi sau alte acareturi 😀 Cumva, ştiam că ai mei ştiu tot ce-am făcut sau n-am făcut şi nu mai era chiar de joacă. Dar, pe de altă parte, aveam de muncă în fiecare an de prin 15 decembrie, că pândeam orice ocazie când eram singură acasă să escaladez fiecare dulap în parte şi să caut în partea de sus orice urmă de cadou. Şi găseam. Când erau despachetate, dezamăgire. Oare numai asta? Oare se va prinde că am umblat? Când erau în cutii lipite, vai de mine şi de sufleţelul meu cât mă strofocam. Oare ce e? Oare e aia sau ailaltă? Şi tot aşa… până… nu vă spun până când că mi-e ruşine. Dar şi în clasa a VIII-a mai răscoleam dulapuri 😳 Mno, ce să fac?
La voi cum a fost? Cum aţi aflat şi ce v-au spus părinţii? Dar în calitate de părinte, ce le-aţi spus copiilor când v-au întrebat de identitatea Moşului?

Mă primiţi cu colinda? 🙄