Despre un Moş şi cinci…

1… sute. De titluri, de gânduri, de întrebări, de speranţe, de vise, de suspine, de surâsuri, de paşi, de răspunsuri, de zâmbete. Nu ştiu de e mult sau puţin, de e de laudă sau de plecat capul a ruşine. E de mulţumit şi atât! Mulţumesc!
Am tot văzut pe la voi că aţi deschis desaga cu amintiri. Şi mi-e drag să vă ascult povestind. Să ştiţi că eu încă nu vă urez. Pentru că pe aici voi fi şi de-om fi sănătoşi, vin să vă colind chiar în 24. Dacă mă primiţi, desigur. Dacă nu, nu-i cu supărare, merg mai departe. Aşa că mai păstrez urarea puţin.

Aş vrea să vorbim şi aici despre cum a fost întâlnirea cu adevăratul Moş. Că am citit şi în alte căsuţe, mai frumoase decât a mea, că s-a discutat despre asta. Şi tare aş vrea să îmi spuneţi şi mie cum a fost la voi. La mine, de pildă, a fost rău. 🙄
Am reuşit să îl enervez pe un partener de joacă (cel puţin aşa mi-a fost relatat) şi băiatul, de nervi, în loc să îmi spună că-s urâtă, mi-a spus „nici nu există Moş Crăciun, na!” 😦 Am fugit la mama să o întreb dacă e adevărat. Nu mai ştiu exact ce m-a aburit, cert e că imediat după asta, am început să răscolesc prin dulapuri după nu ştiu ce, niciodată nu căutam ceva anume dar răscoleam la intervale fixe de timp. Şi am găsit o cutie. Care în 24 mi-a fost înmânată cu mândrie. Ahaaa, deci aşaaaa… Şi mi-a fost clar cum e cu moşuleţul cel viteaz. Deşi tot era undeva un semn de întrebare. Am suferit mult, să ştiţi.
Chiar dacă simţeam o uşurare că nu e moşul pe la geamuri să vadă dacă pap sau dorm sau în fine, ce mai urmărea el pe vremea aia, parcă am pierdut ceva. Pe cuvânt că am suferit. Şi în anul următor, ştiind că tot ce era sub brad era din banii părinţilor, parcă nu a mai fost la fel de mare bucuria. Şi cumva, parcă avea altă greutate asta cu „ce vrei să primeşti de la Moşu?” sau „ai fost cuminte?” venită de la mătuşi sau alte acareturi 😀 Cumva, ştiam că ai mei ştiu tot ce-am făcut sau n-am făcut şi nu mai era chiar de joacă. Dar, pe de altă parte, aveam de muncă în fiecare an de prin 15 decembrie, că pândeam orice ocazie când eram singură acasă să escaladez fiecare dulap în parte şi să caut în partea de sus orice urmă de cadou. Şi găseam. Când erau despachetate, dezamăgire. Oare numai asta? Oare se va prinde că am umblat? Când erau în cutii lipite, vai de mine şi de sufleţelul meu cât mă strofocam. Oare ce e? Oare e aia sau ailaltă? Şi tot aşa… până… nu vă spun până când că mi-e ruşine. Dar şi în clasa a VIII-a mai răscoleam dulapuri 😳 Mno, ce să fac?
La voi cum a fost? Cum aţi aflat şi ce v-au spus părinţii? Dar în calitate de părinte, ce le-aţi spus copiilor când v-au întrebat de identitatea Moşului?

Mă primiţi cu colinda? 🙄

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

56 de răspunsuri la Despre un Moş şi cinci…

  1. Mirabela zice:

    Normal că da. 😀
    Eu cu moșul n-am prea multe amintiri, am cam refuzat eu să cred mereu în el, deși îmi aducea tare multe și uneori mai venea să-l și văd( tocmai când dispărea tata :p).
    Dar îmi amintesc ca în copilărie credeam mult în extratereștri. Dar în intens, eram ferm convinsă că există viață și pe altă planetă. Și când m-am prins ca nu e așa… aproape am intrat în depresie :)))

    Apreciază

  2. Colindător pănă în 2016 zice:

    Cred ca atunci cănd descoperim că Moşul este doar o poveste , o iluzie , o perpetuă bucurie a iernii – atunci cănd descoperim toate acestea se rupe ceva in sufletul nostru si din clipa aceea pierdem inocenţa copilariei , parte din increderea in toţi si toate si bucuria nevinovată .
    Peste timp , ca un omagiu adus propiei copilarii , unii dintre noi vor transmite fiilor , fiicelor , emotia unică , fiorul imposibilului-posibil , nădejdea si bucuria aparte pe care le aduce in suflete Moş Crăciun .
    Poate că in esenţă ramanem mereu tineri si copilarosi intr-un colţ al sufletului .
    Iar toate acestea nu se vor sfarsi căt o sa existe viaţă , copilarie , poveşti , brăduţi de Craciun si lumina sperantei din noi – cei deveniţi prea repede adulţi …

    Greşesc ?

    Apreciază

  3. Oana zice:

    Frumoase amintirile tale, Potecuț. Țin minte că pe mine mă enerva mereu faptul că tata era plecat la mama lui ori la serviciu tocmai în seara de ajun…și eram tare tristă când spuneam poezii, ori cântam colinde, iar tata nu era acolo să mă vadă 🙂 Mai apoi, când mă obrăznicisem deja, am tras de barba moșului că prea semăna cu vecinul de palier… dar tot m-am prefăcut că nu văd. Până-ntr-o zi…când am auzit-o pe mama spunând ceva de…cumpărături. Am trăit o mare dezamăgire, da…
    Și mie mi-e dor de starea aceea de freamăt, de așteptare, de tremur… și azi îl aștept, dar în alt fel, cred 🙂
    Deși în 24 nu-s prin zona obișnuită, dacă mă colinzi, o să mă bucur.
    Acum fără urări…doar gând bun!

    Apreciază

  4. Colindător pănă în 2016 zice:

    Potecuţă ( adică Mititico – asa te-am numi eu in replică politicoasă la numele pe care l-am primit de la tine ) si Oana ( comentator rezident aici si oaspete de seamă al Potecuţei – Mititica :

    Haideţi sa-l asteptam cu incredere , convingere si din toate puterile noastre pe Moş Crăciun – asa ca si cum am fi ptr. ultima oară copii .
    Am sentimentul clar că va veni !

    Apreciat de 2 persoane

    • Of… mi-e cam greu să mă adresez, neştiind cu cine vorbesc. Să nu fie cu supărare, dar prefer să fiu Potecuţa. Bine, colindătorule?
      Sigur că îl aşteptăm, cum altfel? Oana? Oana e draga noastră! Nu e oaspete, e de-a casei. Eu sunt de acord să îl aşteptăm. Am spus: Milka Oreo cât mai multă. Şi Cola. Eu atât vreau. Voi?

      Apreciat de 1 persoană

      • Doar un Colindător . zice:

        În ordine !
        Imi cer respectuos scuze ptr. imixtiuni in postarile tale si ptr. familiarisme care nu cadrează cu liniaritatile ori protocolul de blog .
        Multumesc si ptr. ospitalitate , solicitudine , spatiu acordat .
        Ptr. o clipa m-am închipuit langă brăduţ si prieten de suflet cu toată lumea …
        Asa că voi porni din nou la drum însa ma voi intoarce negresit in preajma Craciunului din anul viitor .

        Din suflet urez tuturor :

        CRĂCIUN LUMINOS si SĂRBĂTORI FERICITE !

        Apreciază

        • Colindătorule, îmi pare rău că te-a supărat rugămintea mea. Nu am vrut asta. Dacă asta a deranjat atât de mult încât să nu mai stai cu noi pe potecuţe, nu pot decât să spun că îmi pare foarte rău. Nicidecum nu e vorba de „interdicţie” la familiaritate. Dar aşa îmi spun toţi prietenii care vin aici. Am vrut să te includ în rândul prietenilor. Dacă refuzi asta, nu te pot obliga. Îţi doresc şi eu Crăciun Fericit!

          Apreciază

      • Oana zice:

        Mulțumesc, Potecuț! Că sunt parte din familia ta 🙂 M-ai emoționat…
        Eu îmi doresc… o schimbare de paradigmă :))) Nah! Că am zis-o 😀 (nici eu nu știu ce-nseamnă, dar sună telectual). Și ciocolată. În rest, poa’ să fie ce-o fi.
        Colindătorul seamănă cu omul de zăpadă. Simpatic și blând.
        Să aveți sărbători, iar dacă nu… fiți voi sărbătoare! E tot ce contează.

        Apreciază

        • Paradigmă şi ciocolată să fie!! Ce tare am râs. Nici eu nu ştiu ce-i aia dar cred că-i de bine 😀
          Eşti, Oana! Şi rămâi parte din familia asta….
          Să ştii că şi mie s-a părut că seamănă. Dar uite că acum s-a supărat…
          Să ai sărbătoare şi lumină în suflet, draga mea!

          Apreciat de 1 persoană

          • Oana zice:

            Te-am făcut să râzi, deci scopul a fost atins 🙂
            Mulțumesc, Potecuț. Mă simt aici în familie, așa că…mulțumesc reînnoit.
            Eh, nu s-a supărat, e prea blând și profund ca să se supere. Așa face el, vine și pleacă intempestiv, n-are răbdare etc. Dar e om bun 🙂 Cred, sper adică… O mai veni la anu, cum zice. Dacă ne va găsi tot aci…bine. Dacă nu, nu.
            Și tu să ai. Și să fii! Așa cum te știu! Cu drag.

            Apreciat de 1 persoană

  5. Un pitic călător zice:

    Eu încă simt un gol, dar nu mai țin minte cum s-a produs…probabil pe la școală, din spusele altor colegi. Fiind cu 8 ani mai mare ca soră-mea, țin minte că în anul imediat următor dezamăgirii mele, mă uitam la ea ce luminată era la față când vedea cadourile sub brad și mă gândeam că odată și odată își va pierde această bucurie … E trist să crezi cu tărie în ceva și să vină unu să spună că nu există..

    Apreciază

    • Piticule, acum am analizat mai bine. Ştii ce cred eu că a fost la mine mai dureros? Când am aflat cine era. Ba vecinul care venea des la noi şi mă tot pişca de obraz, ba un coleg de-al mamei de care nu îmi prea plăcea mie, ba nu ştiu cine. Cum??? Ăia erau moşii mei??? Tiii, pe mine m-a marcat asta, văd. 😀
      Şi da, îmi imaginez cum ai simțit tu atunci cu surioara ta…

      Apreciat de 1 persoană

  6. papagigli zice:

    Iar trebuie sa-mi storc bruma de memorie? Bine, mi-o storc, da’ sa nu-ti para rau 😆
    Prima si intiia-si data m-am prins cind pe covor erau ditai urmele de pasi, care nu corespundeau cu marimea cizmelor „mosului”. Adica la mine „piesa de teatru” era cu montare elaborata, nu doar cu o barba facuta din vata maica-mi. 😉
    A doua oara, atunci cind m-am si convins ca fusesem aburit, i-am vazut miinile „mosului” care uitase sa-si puna manusile. Le-am recunoscut instantaneu, dar pentru ca, in viziunea mea de atunci, a primi cadouri era mult mai important decit a-mi demonstra perspicacitatea, mi s-a cam rupt, si nu sufletul, de cine juca rolul sursei. Asa ca am devenit si eu actor, tratindu-l in continuare pe „mos” ca pe Mos. Descoperirea de atunci nu am divulgat-o pentru inca vreo doi-trei anisori, pina la virsta la care as fi fost considerat retardat daca o mai tineam mult cu scrisorica pentru Mos Craciun si renii lui inaripati.
    Asa ca pentru mine chiar n-a fost nicio ruptura sufleteasca. probabil ca in subconstient nu crezusem niciodata in Mosi, zmei si cosinzene. Poate.

    Apreciază

    • Pfuuuiii, la tine chiar era elaborată treaba!! Aşa deci, îți era frică să nu rămâi fără daruri dacă deconspirai târăşenia, da? Tztztz 😀
      Asta cu mâinile e tare răspândită. Oare de ce acum nu mai acordăm atenție detaliilor ca atunci? Că aşa s-au prins mulți copii. Ba o aluniță, ba o tăietură, ba o verighetă….

      Apreciază

  7. Ileana zice:

    Din pacate eu nu am ce povesti. Ma bucur pentru voi! Aici simt caldura sarbatorilor, alaturi de voi! Primesc cu drag Potecuta ❤ Iti doresc un Craciun Fericit, sa iti aduca mosul tot ce iti doresti, pentru ca meriti ❤ vise frumoase!

    Apreciază

  8. Eu incă mai cred în Moș Crăciun, niciodată n-a fost altfel, deși știam ca vecina noastra se-mbrăca în Moș,darurile erau de la el și asta conta pentru noi.

    Apreciat de 1 persoană

  9. Eu nu-mi amintesc… nu știu când s-a rupt vraja.
    Dar știu că eram în Ro, cu puțin înainte să plecăm și în fața mea erau doi puști… ceva de genul clasa I. Unul dintre ei a spus: ”Mă, am auzit că nu există moș”. „Ba există, mă! Dar numai în străinătate.” I-a răspuns înțeleptul lui prieten. M-a întristat tare conversația celor doi pitici.
    Moșul e în sufletele noastre și în bucuria de a-i surprinde pe cei dragi. 🙂
    Un moș darnic, Potecuță! 🙂

    Apreciază

  10. Hai sa imi aduci Craciunul in casa… ca eu nu il simt… te astept la o colinda Potecuto :*

    Apreciază

  11. july zice:

    Fiind sora mai mare, stiam la ce ora vine ,,Mosul” sa aseze cadourile sub brad si dupa ce le lasa, incepea dilema, papusa cu rochia roz sau pe cea cu rochia albastra? Pijamaua rosie sau pijamaua roz? si invarteam etichetele din ora in ora, pana adormeam obosita. :)))

    Apreciat de 1 persoană

  12. Pe mine mă plantau ai mei la bunici, fugeau repede acasă, împodobeau bradul, puneau cadouri, veneau repede să mă culeagă de la bunici, ajungeam acasă și găseam bradul împodobit, cadourile sub el. Suspect era că mă luau noaptea de la bunici, în loc să mă lase să dorm acolo, numai atunci. M-am prins singură la un moment dat că n-are cum, dom’ne, să nu fie ei, dar nu le-am spus niciodată. Am vrut să le las bucuria asta 😉 Când am mai crescut, i-am propus tatei să-i facem o surpriză Moșului și să împodobim noi bradul. De atunci, așa am făcut și seara aia din fiecare an, când împodobeam bradul cu tata, a rămas, într-adevăr, magică în sufletul meu. Dramă a fost, în schimb, când a aflat copilul meu cel mare. Am plâns amândoi de-am rupt 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Hehehe, dragii de bunici. Pe mine mă expedia mama cu bunicul cu sania prin oraş. Bătea bietul bunic toate străzile trăgând de sanie să tragă de timp să termine mama bradul. Nu ştiu cum se înțelegeau, că de telefoane nici nu se punea problema. Dar eu nu m-am prins că în 24, bunicul nu avea altceva de făcut decât să mă plimbe pe mine. Şi nici că tocmai când nu eram eu acasă se trezea şi moşu să împodobească. Dar venea pe urmă cu cadouri. Şi tot el se minuna că ce brad frumos am. Şi eu tot nu mă prindeam. Deh, am fost mai puțin precoce 😀
      Off, săracii de voi. Da, ăsta e cumva un prim pas spre „maturitate”…. cred că produce emoții în rândul părinților.

      Apreciat de 2 persoane

  13. Îmi pare rău de dezamăgirea ta din copilărie, dar să știi că Moș Crăciun chiar există! 😉 Eu l-am descoperit abia acum, necunoscându-l deloc când eram pici, decât pe colegul lui, Moș Nicolae. Ar fi fost un efort financiar prea mare pentru părinții mei.

    Apreciat de 1 persoană

    • Ştiu, Petru! Moşulețul nu ne lasă. Dar un suflet de copil simte altfel. Şi cum bine ştii, pe atunci nici nu umblau moşii pe străzi din noiembrie. Nici la TV nu îi vedeam. Aşa că a fost greu să accept că nu îl voi mai vedea.

      Apreciază

  14. szqwer zice:

    La mine intalnirile cu Mosul se produceau de regula in cantonamentelein care plecam cu tatal meu.In fiecare an Mosul era pe rand un alt sportiv de la lot , copiii de antrenori eram multi si nu puteam sa ne dam seama exact care si cum este Mosul.Cand m-am mai marit primului Dan pe care l-am iubit in viata mea ( tinem legatura si azi pe FB si am aceleasi sentimente de admiratie profunda fata de el, desi azi este bunic 🙂 ) i-a venit randul sa fie Mosul.Si pentru ca el ma cara in carca prin toate padurile si pe toti muntii patriei, mainile Mosului m-au facut sa exclam tare de tot in mijlocul multimii: „El e Danutul meu, are exact mainile lui !”. Iar Mosul coplesit de emotii puternice a inceput sa planga. 🙂
    Atunci nu am realizat exact deghizarea & stuff ,acasa tata avea mereu grija sa-mi lase sub brad un cadou si cand ma intorceam din cantonamente gaseam sub brad dorintele mele implinite asa ca nu prea m-am prins de treaba, la scoala insa au avut grija altii sa imi strice farmecul Mosului.
    Dar a ramas viu an de an ( a atipit el cativa ani cat am fost tanara si nelinistita), acum ca am un pui drag, nu lipseste magia Mosului si a scrisorelelor scrise de el pentru copchilul nazdravan, magia de pe fata lui fiind de neegalat.A incercat cineva de la scoala sa-i strice basmul, dar eu am fost mai convingatoare si anul asta inca traoieste magia Mosului.

    Apreciază

    • Minunată povestea ta! Draga mea, sigur că şi eu încă mai cred în magia Moşului, pe aia nu ne-o ia nimeni. Şi cum tu ai şi un „năzdrăvan” drag şi iubit, e clar că simți magia înzecit.
      Îmi amintesc acum şi de faptul că în unii ani era atât de urâțel moşu’ 😦 ceva de speriat. Nu mai conta când scotea daruri dar, Doamne, ce improvizații scarry făceau unii.
      Am şi eu o poveste din asta cu un moş fotbalist. Ai mei făceau revelionul cu încă 30 de familii, toți prieteni. A treia zi era pentru copii. Cu săniuş, cârnaț în țepuşă, moş. Şi deja eu şi „gaşca” aveam mai mult cu ceva ani decât grupa mică dar tot pe acolo. Unul din gaşca mare era antrenor şi aducea câte un moş, care era disponibil. Mare greşeală când a venit cel care de obicei ne ajuta să ne dăm cu sania….. 😀

      Apreciat de 1 persoană

  15. Lorelei zice:

    Eu am prins-o pe mama cand a bagat papusa in dulap. Nu as fi descoperit-o daca papusa nu ar fi cantat

    Apreciază

  16. noradamian zice:

    Retrăind magia venirii lui Moș Crăciun prin bucuria și emoția copiilor, ne dăm seama că o păstrăm toată viața și le-o transmitem și lor… 🙂

    Apreciază

  17. Ana zice:

    Da , te primesc cu colinda , da’ sa nu ma faci sa plang , ca la anu’ nu te mai primesc….
    De prima mea intalneala cu Mos Gerila nu-mi mi amintesc si nici nu mai are cine sa-mi spuna,asa ca pas.
    La Alex prima intalneala cu Mos Craciun a fost asa ,cu teama si mandrie…adicatelea , mnah!, Mosu’ venise si la el si el spusese poezia fain si fusese cuminte….deci a fost haios foc!
    La Luana , a fost la mine la job , avea aproape 2 ani si a pus moaca aia de scorpiuta mica si fata in jos si se uita la Mosu’ de sub sprancene , cu incruntatura….ca cic,zicea ea „Nu vieau sa pun poetzia” si a zis-o ma-sa , ce sa facem?Ca sa primeasca mica odrasla cadou’ 😀
    Si eu am cotrobait prin dulapuri,degeaba ascundeau ai mei…eram as la gasit , direct acolo mergeam , fara gres .
    In schim Alex n-a cotrobait , a fost si este cuminte.In schimb Luana…sa ne fereasca sfantul! , o intrece pe muma-sa…tot stie , nimic nu misca fara stirea ei! 😀

    Apreciază

    • Apropo de asta, eu nu înţeleg treaba cu poezia. Adică, tăt anu’ copiii trebuie să fie cuminţi că vede Moşu, că aude Moşu, că ştie Moşu. Că dacă nu-s, nu mai vine. Şi ei sunt şi Moşu’ vine. Şi ca să primească daruri, mai trebuie şi poezie. Păi, asta-i treabă? Aşa era înţelegerea? Nu-i destul că s-au chinuit să pape morcovel şi sălăţică? Spune tu.
      Bine, încerc să nu te fac să plângi. Deşi…. nu ştiu dacă am inspiraţie să vă colind. Simt eu aşa… că nu mai e. Dar mă străduiesc să mă ţin de cuvânt.

      Apreciat de 1 persoană

  18. EmM zice:

    :((( Eu nici nu mai vreau sa-mi amintesc 😀 Am crezut in mos mult mai mult timp decat copiii din jurul meu la vremea respectiva… Mereu imi spuneau la scoala ca nu exista, veneam acasa bocind si tata ma pacalea in continuare. probabil 12-13 ani aveam cand intr-un final au recunoscut… Mai tarziu, mama mi-a spus ca ea vroia sa-mi spuna, ca nu-i placea „pacaleala” asta continua, mai ales ca toti copiii stiau, dar aia e… l-a ascultat pe tata…

    Mai mi-a povestit o faza 😀 Pe la o anume varsta… se purta jocul acela Nintendo cu casete 😀 si cand mi l-au cumparat… tata punea o patura in fereastra de la sufragerie si s-a jucat toate noptile pana cand a venit momentul sa mi-l puna sub brad :)) a motivat ca trebuia sa stie si el toate jocurile ca sa ma poata invata pe mine pe urma 😀

    In rest… adormeam cu greu in noptile pana sa vina mosul, dar de cautat, n-am cautat niciodata :-s chiar credeam ca exista mosul asa ca ce sens avea sa caut cadourile in casa :-s

    Si la mine tot mosul aducea bradul pt impodobit… la inceput mi-l si impodobea el cu o noapte inainte si mai tarziu, doar mi-l aducea ca sa-l pregatesc singurica 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • Hehehe, cât de drăguuuuţ! Deci şi tatăl tău era copil odată cu tine… 😀 Ce frumos!
      Foarte bine a făcut că te-a păcălit atât de mult! Bine că nu era googleul atunci că ai fi aflat de la grădiniţă şi s-ar fi dus tot farmecul….
      Da, aşa era. Moşul aducea bradul cu totul, apoi îl lăsa aşa neîmpodobit, apoi… funcţie de cât puteam crede şi noi.
      Mulţumesc pentru povestioara ta!

      Apreciat de 1 persoană

  19. Mami zice:

    Cand am aflat, eram la tara la bunici si am vazut-o pe bunica dimineață cum punea ciocolate in brad. La noi asa puneau, cate o ciocolata pe fiecare creanga, sprijinita de tulpina bradului. Jucarii nu tin minte sa fi primit sub brad, cum vad in filme. Dulciuri, imbracaminte, fructe, cred ca de asta nici n-a fost o dezamagire cand am aflat ca nu exista..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s