Poveste despre oameni

A fost odată un brăduţ. Avea înălţimea unui copil de câţiva ani. Tatăl acelui copil l-a adus de departe, din vârf de munte şi l-a plantat cu grijă în faţa unui bloc oarecare, dintr-un oraş oarecare. Îl urmărea cu atenţie să nu se usuce, să nu îl rupă vântul sau alţi copii curioşi să afle taina brăduţului apărut parcă de nicăieri. Creştea frumos. Începuse să adăpostească primele ciripituri din primăvară. Zarvă mare era pe crenguţele lui. Avea şi un frăţior, puţin mai înalt decât el. Foarte puţin. Şi acolo se încingea petrecerea vestitoare de primăvară.
Când brăduţii şi-au ridicat vârfurile şi au depăşit cu mult înălţimea copilului, ofereau un adevărat spectacol la geamul celor care-şi odihneau privirea pe ram verde. Vrăbiuţe şi rândunici, porumbei şi porumbiţe, erau, pe rând, chiriaşi tare gălăgioşi. Dar erau acceptaţi de cei de dincolo de geamuri. Ba chiar erau extrem de iubiţi.

Anii treceau, ei păreau tot mai de neclintit. Au ajuns cu vârfurile undeva pe la etajul al treilea al unui bloc oarecare, dintr-un oraş oarecare. Nu atingeau blocul, nu atingeau nimic. Erau tăcuţi şi nu deranjau pe nimeni. Iarna…. Doamne! Iarna erau de o frumuseţe cum numai brazii ştiu să fie. Păreau că adună toţi fulgii căzuţi în lume şi îi ţin palme ca să nu cadă să rănească pământul. Iar noaptea, când îi atingea lumina cartierului, se jucau steluţele strălucitoare pe ramuri. Şi pe conurile alungite. Erau mai frumoşi decât cel din casă împodobit cu beteală şi globuri colorate.
Au trecut alţi ani şi braţele celor doi au făcut un scut ce apăra o parte a blocului de praf, de priviri curioase, de tot. Nu atingeau nimic. Ei stăteau îmbrăţişaţi dar nu deranjau pe nimeni. Sau, cel puţin, aşa păreau.
Copilul al cărui tată a pus în pâmânt rădăcina unuia dintre brăduţi, îi vedea din ce în ce mai rar. Un alt copil din acel bloc, îi admira în fiecare zi. Acel copil a crescut şi el şi acum e adult. Un adult care nu mai putea admira maşinile parcate. Îl încurcau brazii îmbrăţişaţi. Un adult care nu mai putea vedea cine cu cine intră în bloc. Şi ce culori se mai poartă iarna asta. Un adult care era abia născut când s-au plantat brăduţii care acum îl încurcau teribil.
Acel copil de departe, a primit prin telefon vestea că brăduţii au fost tăiaţi. Aşa, pur si simplu. De tot. Şi cu tot. Că încurcau. Că nu se mai vedea. Copilul ăla, deşi conştient că în lume sunt nenorociri mai mari, a plâns mai rău decât un copil rămas fără jucărie. Şi plânge şi acum când vă scrie.
Şi se întreabă şi vă întreabă: chiar suntem în ţara nimănui? Nu de alta dar blocul din faţă îmi ia din lumină. Mă încurcă, adică. Aveţi un buldozer la îndemână?