The f-word

Nu mă întrebaţi că nici eu nu ştiu ce m-a apucat. Adică ştiu. Sunt proastă. Cum de ce? Păi cine râde de ce-şi aduce aminte? Exact. No, d’aia. Şi cum mi-am adus eu aminte de mai multe chestii şi am râs de mai multe ori singură, mi-am propus să las şi aici să mai râd dacă mai apuc să recitesc. Nu voi scrie pe şleau că na, mă cenzurez de obicei. Stela, unde eşti, fată? Scoate capul la lumină şi ajută-mă să scriu cuvântul ăla de-ţi place ţie. Dacă nu ştiţi cine-i Stella, nu mă întrebaţi că nu vă spun 😛
Vreau să îmi spuneţi despre voi sau despre copiii voştri sau ai altora. Mai exact, cum s-a scăpat de p** din vocabular. Că eu am fost şi protagonistă şi am şi o povestioară de care am râs până la leşin.

Despre mine şi al meu tată cred că v-am mai spus. Dacă nu, mă repet dar pe foarte scurt că nu-s importantă. Nu mai ştiu câţi ani aveam. Oricum, puţini. Şi mă jucam frumos pe afară cu alţi vreo 20 ca mine. Mda, ştiţi şi voi, noi am prins vremuri cu mulţi copii prin faţa blocurilor. Şi la urechile potecuţei ajunge cuvântul magic. Degeaba am procesat eu prin hard-disk că tot page not found îmi dădea. Şi cine mă putea lămuri în dilema asta dacă nu tata care era şi la îndemână că fuma în balcon. Şi deşi nu aveam voie să strig de jos, am încălcat regula că până acasă uitam şi nu puteam risca. Am strigat cât m-au ţinut plămânii: taaatăăăă, taaatăăăă, ce înseamnă p***? Îi dau orice celui care ghiceşte ce a răspuns. Dar va fi greu. Că în mod normal, oricine ar fi răspuns orice altceva în afară de… hai în casă şi-ţi arăt. 😀 😀 😀 Mi s-a povestit că după asta a urmat panica aia şi mai mare că Doamne, oare cred vecinii că-s nebun? Nu ştiu ce au crezut vecinii dar staţi liniştiţi, am avut o copilărie extrem de fericită, nu vă panicaţi! 😀 Mi s-a explicat ca oricărui copil, pe înţelesul meu, că nu e un cuvânt frumos şi că nu trebuie să îl folosesc şi gata. Atât despre mine. Acum despre alţii.

Aici nu vă dau detalii că nu e frumos dar încerc să ilustrez să înţelegeţi. Câţiva copii, vârstă fragedă dar cu un vocabular dezvoltat. O doamnă care se ocupă printre altele şi de educaţia lor. Şi… copii, haideţi să ne jucăm. Vă rog să îmi spuneţi toate cuvintele urâte pe care le ştiţi, le-aţi auzit la alţi copii sau la fraţii mai mari, eu le scriu pe bileţele, punem bileţele în cutia asta şi nu le vom mai folosi niciodată. Ele vor dispărea pentru totdeauna. Cuvinte multe, spaimă mare, râs pe înfundat. Unul spune vreo cinci şi pe urmă recită: eu cuvântul p…. nu vreau să îl punem aici să dispară. De ce? Pentru că mă face să râd.  Adică cum? 😯 Păi, tata uită în fiecare dimineaţă câte ceva acasă că ne grăbim. Şi pune frână şi zice p… mea telefonul e acasă. Şi eu râd de el……
Dacă e banc, înseamnă că îl ştia copilul. Pentru cea care a fost martoră, bag mâna în foc că a relatat întocmai.

Voi cum aţi scăpat de ele la vârste fragede? Că acum e mai greu…. Sau nu? 😀 😀 😀
P.S. Să pun la cuvinte cheie cuvântul? Nu de alta dar abia am scăpat de filme xxx şi mi-e dor 😀