Viaţă în poveste

E seară, temperaturile ne cam trimit spre… gura sobei, aşa că aş vrea să vă spun o poveste. Dacă nu aveţi chef de poveştile potecuţei, nu e bai, nu pierdeţi nimic, parol. Şi dacă am spus că e vorba de o poveste, frumos ar fi să dăm poveştii ce e al poveştii şi să începem cu a fost odată. De precizat e doar că povestea asta încă se scrie, încă este, încă îşi ţese firul. Nu pot decât să sper că, atunci când va fi să fie, să fie cu… au trăit fericiţi.

A fost odată…. o viaţă. Şi încă una. Doi copii. Fără de copilărie. Nimic din ceea ce înseamnă copilărie, lor nu le era cunoscut. Nici măcar părinţii. Au cunoscut umilinţa, lipsurile, violenţa şi abuzul înainte de a-l cunoaşte pe Moş Crăciun. Au crescut aşa, crezând că asta e normalitatea. Nu cereau, nu aşteptau. Doar împărţeau. O napolitană. Cu alţii ca ei. Şi încercau să nu îi supere pe alţii tot ca ei dar mai mari şi mai „puternici”. Supărarea aia însemna o vânătaie în plus pe lângă altele care parcă nici nu mai contau. Le considerau semne ale greşelilor. Şi încercau să nu le repete.
Au crescut. Şi au învăţat. Luau şi note mici dar „n-avea cine să ne certe”. Şi deşi n-avea nici cine să îi laude, unul dintre ei a fost premiant câţiva ani la rând. Şi şi-au găsit şi pasiuni. Unul cânta, scria versuri, făcea sport, altul dansa şi cânta. Viaţa le-a întins o mână şi le-a dat şansa ca, mână-n mână, să păşească pe un nou drum, al lor, doar al lor. Munceau mult. Să aibă tot ce n-au avut. Nu aveau multe dar erau ale lor: haine, amintiri, lucruşoare. Într-o singură clipă, toate au dispărut… în fum. Când au aflat, unul dintre ei a mulţumit Celui de Sus că ei sunt bine. Şi au luat-o de la început. Fără nimic. Acum nu mai aveau un locuşor al lor dar ei munceau să facă altul. Celălalt, puţin mai curios din fire şi cu un fin simţ al umorului, venind seara de la muncă, a cerut, ca o dovadă ce acolo Sus e cineva, să se întâmple ceva ca el să poată fi intermediarul. Adică el, deşi nu avea niciun leu în buzunar, să poată ajuta un om sărman. Şi s-a întâmplat. Şi chiar a făcut-o.
Şi viaţa iar le-a întins o mână şi despre ce s-a întâmplat, ei spun că e minune. Nimic ieşit din comun dar ei aşa cred. Că e o minune. Şi poate chiar e.
Acum spun că au primit mai mult decât au cerut sau au îndrăznit să viseze deşi nu au nimic în plus faţă de un om cu o viaţă decentă. Şi fac economii la tot. Strâng ban pe ban pentru că de Crăciun vor să ajute alţi oameni mai puţin norocoşi. Şi renunţă la pâinea de azi pentru o conservă de mâine. Pentru altul. Şi ar avea nevoie de ajutor ca să ajute dar le e teamă că lumea e retincentă, că tenul lor nu e tocmai pe placul celor cu prejudecăţi. Şi mai ştiu că lumea nu are şi că ei nu pot cere nimic că e grea viaţa şi lumea munceşte mult pentru orice bănuţ. Pentru ei nu vor nimic dar nu vor să ceară nici pentru a da mai departe. De ruşine. Sau de frică.
Şi au lumină în privire. Şi acum îşi trăiesc copilăria. În ochii lor se joacă două zâne bune. Şi am învăţat de la ei definiţia cuvântului Om. Şi tac.
End of story. Noapte bună!

Update: pentru că…